Nu, nu sunt jurnalist sau cel putin nu inca dar de curand am luat un interviu care merita afisat. Cel interghevat a fost Timpul, da, chiar el, nu fiti uimiti l-am prins pentru numai o fractiune de secunda si l-am invitat la o cafea. M-am mirat ca a acceptat pentru ca ma asteptam sa fuga de mine cum face de fiecare data. In cele din urma am renuntat la cafea, am zis sa nu pierdem vremea cu golitul cestilor.
Intrebare: Care e numele dumneavoastra?
Raspuns: Timp...doar atat desi unii imi dau mereu porecle. M-a rugat sa renunt la tonul formal si mi-a permis chiar sa-l tutuiesc. Intre timp cred ca am renuntat si la interviu el transformanadu-se mai mult intr-o discutie personala: Dar nu te-ai saturat sa tot alergi? l-am intrebat intr-un moment de iritare amintindu-mi toate intamplarile in care nu am avut timp...De ce nu te-ai facut atlet sau, stiu eu, fotbalist ca ei alearga mult? Abia atunci am inteles ca daca esti timp e mai bine sa alergi decat sa stai pe loc si e chiar mai putin plictisitor.
Si-a cerut scuze ca trebuie sa plece si a continuat goana sa nebuna... l-as fi rugat sa mai ramana dar "timpul a stat prea mult in loc" a spus el. Totusi, inainte sa plece i-am pus o ultima intrebare: "catre ce fugi asa grabit?" dar nu a apucat sa raspunda deoarece trecuse timpul alocat interviului.
As mai scrie dar imi ia mult sa apas tasele, sa privesc monitorul sau sa folosesc mouse-ul... dar de fapt de ce ma grabesc? doar timpul e prietenul meu....
« Mamico, eu sunt normala ? » intreaba o fetita bruneta pe mama ei in timp ce traversau strada « bineinteles ca esti » veni repede replica mamei ei « dar de ce ma intrebi asta ? » « am auzit-o pe bunica spunanad ca cei din parlament nu sunt normali si ma intrebam daca.... » mama zambeste apoi cotesc spre dreapta iar drumurile noastre se despart.
Cred ca eu nu m-am intrebat nicioadata acest lucru pentru ca am stiut de la inceput ca nu sunt... de fapt « m-as uri daca as fi normala » obisnuiesc sa spun de cate ori am ocazia. Dar cine da dreptul normalilor sa fie normali si originalilor originali ? De ce intr-o lume plina de copii si de banalitate sunt multi care se numesc nonconformisti si nimeni nu ii crede ? De ce e prea banal sa fi normal si prea multa lume fuge de nebunie ? Eu nu vreau sa fiu normala... m-am crezut toata viata speciala (si nu in sensul inganfat al cuvantului) incat am inceput sa clasific banalitatea dupa alte criterii. Si cat de subiectiva e nebunia... « e nebun » pare sa exclame privirea dezaprobatoare a unei batrane in timp ce un tanar cu bocanci, tricou negru al trupei sale favorite si bratari cu tinte intra in tramvai. Doar pentru ca intre ei asemanarile sunt foarte putine sau poate deloc e considerat nebun dar in gasca lui, in care toti au aceasi imbracaminte, aceleasi idei si aceleasi formatii favorite e normal. Ce plictisitor trebuie sa fie sa-i semeni, sa stai pur si simplu acolo, singurul tau tel in viata sa fie legat de cum sa faci rost de bani pentru tigari sau pentru un concert. Nu ma intelegeti gresit, m-au fascinat intodeauna oamenii acestia pentru ca sunt ceea ce eu nu voi fi niciodata: mie imi place sa traiesc, imi place sa ma gandesc la mai mult decat ziua de maine, imi place sa ma surprind zambind din senin mergand pe strada doar pentru ca sunt acolo, pentru ca respir... imi place sa cred ca nu am fost niciodata trista cu adevarat iar atunci cand plang ma fortez sa zambesc si-mi reuseste de fiecare data ... si in ultimul rand imi place sa ma considere lumea nebuna pentru ca si eu cred ca sunt...

o poezie pe care am scris-o acum ceva timp.....

Cautare

Te uiti la mine si te-ascunzi
Privesti spre mine, nu ma vezi
Te uiti si nu stiu ca eu sunt,
Dar eu te vad si chiar te simt.

Privesc si marea si ma scald,
Ma uit spre soare si mi-e cald,
Privesc afara si mi-e frig,
Iar vad nisipul si ma sting.

Dar simt orice si nu ma regasesc
Ma pierd printre simtiri, ma ratacesc,
Privind a mia oara si-mi doresc
Sa simt ca sunt, si ca traiesc.

Iar tot ce vad eu simt si simt
Privesc ironic si ma mint
Si doar simtind din nou privesc
Sa stiu ca sunt, ca ma gasesc.

Dar nu mai simt ca-nchid un ochi
Apoi deschid pe amandoi si ma opresc
Caci vreau sa vad, sa fiu si sa traiesc
Sa stiu ce-i nou sau ce e vechi.

Cand vad pe lume vad razboi,
Ma uit la negru vad noroi
Chiar si-n oglinda de privesc
Pe mine, nu ma regasesc.
Luminile orasului, cerul, norii, "uite un avion, il vezi?", frigul, curentul, aerul, o usa scartaind si noi! Doar atat, doar cateva elemene pentru ceva ideal. Zambesc:Nu, idealul meu nu miroase a inchis si a praf si nu e plin de cioburi, dar acolo sus parca totul e mai usor, mai aproape...As zice ca timpul s-a oprit in loc dar, as minti, se vede cum a trecut timpul, acolo poate cel mai bine, dar ce rost are cand nu conteaza?
Sa treaca, sa plece, sa zboare... poate mai ceva ca avionul acel, poate mai ceva ca visele noastre... si asta as face, as inchide ochii si as visa la ceva simplu sau la ceva complicat, mi-as inchipui cum inainte un valet tanar deschidea portile inalte de sticla lasand sa intre o doamna cocheta care citeste "Universul" aparut chiar in ziua aceea, care urca scarile cu mozaic lipsite de orice ramasita de tencuiala... Deschid ochii: tot eu, nicio urma de valet, dar parca mai simt parfumul dulce al doamnei, parca mai aud zgomotul usilor inalte inchizandu-se parca mai simt razele soarelui mangaind bland ferestrele.... si ce frumos ar fi fost sa mai fie intregi...
Un intreg sau cioburi, acum sau atunci, dar tot aici, tot cerul, tot orasul superb vazut de sus... alti "noi" sau poate aceiasi. As fi modesta sa ma cred stapana pe lume si prea ipocrita sa vreau sa schimb ceva pentru ca perfectiunea e atat de simpla...
"visele se implinesc cu siguranta aici!" imi soptesc. "visele se implinesc oriunde te-ai afla..."ma intorc: sa fi fost vantul, sa fi fost eu?
takk...