buna strainule...

M-am hotarat intr-o zi sa te astept si am plecat dis-de-dimineata fara sa apuc macar sa-mi beau cafeaua. Razi pentru ca stii ca nu ma pricep sa fac cafea dar mereu ai spus ca voi compensa prin modul in care sorb din ceasca. Erai fascinat mereu de asta iar eu te credem neconditionat... Imi amintesc ca am lasat ibricul pe foc desi m-ai invatat sa folosesc filtrul, si lingurita noastra "regala" zace poate si acum pe masa langa ziarul de ieri pe care am invatat tot de la tine sa-l citesc azi, caci stirile par mai placute a doua zi...
Voi astepta. Desi stiu ca o sa astept in zadar, voi continua pentru ca am impresia ca am uitat deja drumul spre casa desi l-am parcurs atatea dimineti la rand incercand sa te observ prin crapatura din zid unde priveam noaptea stelele. Ai sa fi uimit dar n-am calculat bine carul mare si cred ca erau doar niste stele oarecare pentru ca de la balconul meu nu le vad niciodata. Sau poate erau doar indragostite de rama ferestrei tale... Avem atatea sa ne spunem de atunci dar eu nu ma mai pot deslipi de asteptare, poate nu vei veni niciodata sau poate o vei face: eu te voi saluta cum o facem inainte sa ne cunoastem iar tu te vei intoarce si o sa ma privesti tot ca atunci, si o sa-mi spui "buna ziua" cum isi spun strainii care stiu ca nu se vor cunoaste niciodata. Vei fi strainul meu iar eu iti voi spune "buna strainule" in gand pentru ca mi-ar fi frica sa rostesc cuvintele, in esenta lor par atat de straine si ma inspaimanta.
Am sa te astept o vesnicie sau poate chiar mai mult si stiu ca s-a demodat asteptarea... nu pentru ca as vrea sa te revad, doare sa te revad, ci pentru ca m-am obisnuit sa te astept pe trepte imaginandu-mi discutii patetice despre vreme pe care sa le purtam ore in sir... Poate ai uitat dar imi place sa conversez cu usa ta aramie imaginandu-mi ca in sfarsit ai vopsit-o in albastru cum imi doream eu.
Paradoxal, mereu am urat sa astept si poate de-asta intarzii intodeauna. Mereu. Dar nu de azi, nu de ieri si nu de saptamana trecuta pentru ca acelea au fost cele mai frumoase clipe de asteptare din viata mea. Asa ca nu veni! Nu te intoarce! Lasa-ma sa te astept iar daca vei dori sa ma revezi poate o sa-ti scriu o scrisoare cand ma voi impaca cu postasul care ma uraste de cand nu ne mai scriem zilnic sau poate o sa-ti dau numarul meu de telofon cand o sa mi-l amintesc...
Sau iti voi propune un joc sa vezi cum asteptarea devine placuta, sa ne asteptam reciproc, in locuri diferite pentru ca merita sa traiesti din asteptari...

Siguranta si incredere

Stiu ca suna patetic dar azi am gandit egoist. Fii obiectiv, nu individualiza, prefa-te ca nu ma sti sau ca nu m-ai auzit niciodata. Iar daca m-ai privit uita ca ai facut-o vreodata pentru ca acum si asta mi se pare egoist.
Stiu. Gandirea nu e egoista dar pentru ca eu am fost azi mi-am permis in propriul meu egoism sa consider asa. Daca nu esti de acord nu ma contrazice, azi sunt prea egoista sa-mi pese parerea ta. Parca abia azi am invatat sa scriu iar literele refuza sa fie scrijelite pe hartie. Imi place sa scriu poate mai mult decat orice dar nu azi... scrisul e atat de altruist incat nu-l pot folosi decat pentru frumos sau urat iar azi il voi utiliza pentru nimic. Am auzit ca cel mai rau nu e cand te simti ranit, cand plangi, cand suferi ci atunci cand nu simti nimic, cand creierul tau refuza afectivitatea.
Am fost egoista sau, permite-mi sa am corectez din nou, am gandit egoist nestiid ce simt sau ce-mi doresc si am vrut sa se sfraseasca lumina si pasarile sa se opreasca din cantat sau mai bine sa nu mai stie sa lumineze si muzicalitatea zburatoarelor sa nu se mai creeze doar pentru ca eu, in adancul sufletului meu am uitat sa simt orice.
Desi egoista lucrurile nu au iesit cum mi-am dorit: pasarile au continuat sa cante parca mai tare, eu am continuat sa te aduc langa mine, iar tu ai continuat sa imprumuti cuvinte.
Pare frumos: voi imprumuta si eu cuvinte dar maine, cand nu o sa mai fiu egoista. Poate maine gandirea egoista va inceta sa ma mai urmeze, voi renunta la ea... sunt prea egoista chiar si pentru a o pastra...

post realizat pe 9 mai 2007

Cateva zile mai tarziu m-am simtit datoare cu o explicatie: Titlul. Exact cand traversam strada de noua mai, cu tricoul verde imprumutat si cu un trifoi pe care scria Irlanda o masina a politiei comunitare mi-a taiat violent calea, pe verde bineinteles fara sirena sau girofar... asta m-a facut sa ma intreb: Siguranta unde si incredere in cine?
Mi-a trecut gandirea egoista, azi m-am gandit la ceilalti mai mult decat de obicei si nu am fost nici un pic geloasa pe soare pentru lumina pe care o emana pe chipul oamenilor.

frica de intuneric...

E un paradox, stiu, dar chiar azi am aflat ca pentru a vedea trebuie sa fie intuneric. Cateodata, in lipsa de lumina incerc sa disting culori intr-un negru absolut si-mi reuseste de fiecare data desi, in intuneric, e logic, ochiul meu nu poate vedea paleta cromatica. Sau poate ma inseala privirea si nu stiu, iar intunericul de azi pare mai negru decat cel de ieri si mai luminos decat cel de maine de parca s-ar fi schimbat peste zi. Inca mai incerc sa vad cat e ceasul din statie si n-o sa mai zaresc nimic din cauza ca s-a intunecat totul, poate de fapt nu mai e ceasul dar eu voi vedea doar intuneric si n-o sa-mi dau seama.
Oare intunericul se schimba? Si daca tot vorbim de schimbari trebuie sa-ti marturisesc ca uneori mi se pare ca nu va mai fi nimic la fel si regret ca se schimba. N-o sa mai vad , dar am sa stiu ca e acolo; nu o sa mai simt, dar o sa-mi amintesc ca e frumos si nu o sa ma mai supere dar voi sti ca trebuie sa fiu suparata. Poate vor trece anii, poate voi imbatrani, poate voi uita sa cresc sau imi voi aminti sa evoluez, poate s-ar modifica urma pasilor mei in zapada cenusie, poate vor apuca un drum diferit de al meu si ma vor parasi fara sa-mi spuna"la revedere" uitand ca mie mi-e frica de intuneric.
De astazi nimic nu va mai fi la fel: luna care mi-e atat de draga mie fiindca lumineaza intunericul noptii va inceta sa mai apara...stelele, si ele prietenele lunii, vor face greva iluminatului iar cerul le va disponibiliza fara sa-i pese ca sunt calificate si norii vor rade fiindca umbra lor va intuneca pamantul iar eu imi voi aminti de cosmaruri.
Sau poate totul va ramane neschimbat pentru ca stelele nu sunt angajate iar cerul nu e seful lor. In continuare soare, in continuare speranta, in continuare iubire. Poate a rasarit din nou, poate a supravietuit cu greu, poate ne -am indragostit inca odata. Secundele vor forma tot minute, minutele vor creste ore si totul ar continua ca inainte.
Intuneric. Dar ce e intunericul cand am invatat sa privesc lumina?
Neschimbat. Totul cu exceptia mea.