ultima zi de clasa a zecea...

E parca vesel cand iti ingropi trecutul in parc, langa banca acum devenita a noastra desi odata, stii bine a fost a lor iar dovada sta iscalitura urata cu marker negru pe lemnul vechi.
Ieri a fost ultima zi din clasa a zecea dar cu toate acestea in lunga vacanta de vara nu voi fi inca XI I, poate din teama poate din egoism sau poate fiinca am iubit asa mult clasa asta incat inca mai vreau sa ma cred de 16 ani...
Poate cum ai zis tu, nu vom mai plati robinetul timpului iar el, suparat o sa ne debranseze oprindu-se fara sa-si dea seama ca in fond ne face un bine. Sau poate in sfarsit o sa uitam de el cum ne-am dorit intodeauna iar tu vei renunta al ceasul la care tii atat de mult si, o sa ti se para amuzant dar asa voi renunta si eu sa te mai intreb cat e ora.
Vei iubi nesfarsit o sticla de cola iar eu voi aduna praful ca aceiasi lingurita cu care am sapat o groapa pentru toate lucrurile pe care vrem sa le uitam, apoi vom privi impreuna furnicile cum ne mananca fursecurile noastre perfecte cu stafida pe mijloc.
Daca tot suntem la capitolul dorinte, imi doresc ca odata sa gaseasca cineva biletelul pe care l-am ascuns si sa-l citeasca inainte sa se descompuna, sa-l pretuiasca pentru todeauna stiind ca odata a fost al nostru...
Joi, cand vroiam sa ma lungesc pe o banca si sa urmaresc in continuare furnicile si oamenii care trec pe o alee indepartata mi s-a zis ca propriul meu suflet ma priveste de undeva. Oare zambeste? Oare inca i se mai pare amuzant sa fii patetic intr-un fel diferit? Sti ce? daca as fi suflet ti-as face cu mana tie, m-as imprietenii cu sufletul tau si as sta ore intregi de vorba cu el pe iarba.

si ca sa inchei cum spui tu de fiecare data: atunci,de fapt rectific, mereu cred ca te-am iubit cel mai mult!
Cu totii iubim! Stiu ca ti auzit de atatea ori afirmatia asta incat a devenit mai mult decat o concluzie, o consecinta. Recunoaste! Ai adorat o amintire, o secventa, o persoana. Te-ai indragostit de un sarut, de un zambet, de colega din fata, de un cuvant sau de intreaga carte dar te-ai intrebat intodeauna cum iti dai seama ca iubesti cu adevarat, daca ce simti tu e "asa-zisa" dragoste sau e doar o pasiune trecatoare ? Oare sunt de ajuns senzatii, dorinte, mistere, fericire ca sa-ti dai seama ca iubesti cu adevarat. Ai vreodata certitudinea ca te-ai indragostit?
Am citit Shakespeare, am vazut filme de dragoste, am ascultat melodii siropoase dar am inteles ce e dragostea sau am fost vreoadata indragostita?
Ar fi un cliseu sa-ti spun ca iubesc viata, fiecare zi cand incepe putin mai mult decat o urasc cand se termina, fiecare secventa ce face parte din mine si fiecare amintire ce imi compune trecutul. Poate ca dragostea e pana la urma un cliseu, dar e unul frumos despre care as putea sa-ti vorbesc randuri in sir fara sa insemne macar iubire pentru tine ci doar cuvinte.
Te iubesc! si pentru prima oara voi spune asta fara sa o dedic nimanui, sau poate doar iubirii in sine pentru ca ei nu i se spune niciodata.

Cu totii visam! Stiu ca ati auzit de putine ori pe cineva recunoscand asta incat a ajuns o raritate. Dar hai, recunoaste acum! Ai sperat intr-o iluzie, la ceva imposibil de dobandit, la o dorinta pusa pe furis in miez de noapte. Ai visat la un ideal ascuns, la o viata perfecta, la o lume inexistenta dar te-ai intrebat tot timpul daca merita sa visezi pur si simplu stiind ca nu se implineste, daca "a visa" inseamna "a fii inconstient" iar irealitatea iti face rau? Oare e deajuns sa te ascunzi, sa fugi de vise, sa nu-ti faci sperante si sa nu crezi in idealuri doar ca sa eviti raspunsul la intrebare?
Ai avut vreodata certitudinea ca e rau sau bine sa visezi?
De mica m-am hranit cu vise, am fost si poate sunt si acum dependenta de ele si daca mi-ar face rau as visa in continuare pentru ca tot in vis, bineinteles, mi s-a spus ca exista acel rau necesar.
Poate e rau sa visezi sau poate ne pacalim si e bine dar visul, visul va ramane minunea noastra, a oamenilor si minunile nu trebuie mereu recunoscute ci doar stiute.


Un sfat: Viseaza iubire si iubeste-ti visele!
Nu stiu de ce dar cand eram mica imi doream atat de tare sa ma urc intr-un tren de la Gara de Est sa plec la Constanta sa-mi cumpar cereale cu scortisoara si sa ma intorc pana se insera, sa mai raman putin pe peron sa le mananc singura fara lapte. Am crescut, mi-am facut alte visuri, alte idealuri si alte sperante dar uneori parca tot mai simt o dorinta de a sta pe o banca, pe peron nestingherita fara sa ma uit la ceas si sa iau primul tren care opreste acolo uitandu-ma la calatorii ramasi si la turnul meu rosiatic fara sa stiu cand voi veni inapoi. Inainte parea mult mai simplu: eu cerealele, trenul, mirosul irezistibil de scortisoara ... acum cred ca e mai mult o dorinta de evadare.
Sa rad, sa ma uit pe geam, sa platesc controlorul pentru ca nu am vrut sa-mi iau bilet, sa ocup un loc care nu-i al meu si sa-l parasesc rapid fascinata de calatori. Cand eram mica credeam ca fiecare are o poveste iar acum ma gandesc ca fiecare are o cauza pentru acre evadeaza alaturi de mine.
Dar azi, azi nu m-am urcat sau ca sa fiu mai precisa sa spunem ca nici azi nu m-am urcat. Am privit mirata cum toti au curajul sa se urce intr-un personal linistit, sa-si tina intr-o mana bagajele si in cealalta biletul, sa fuga nestingeriti dintr-un oras pe care-l adora sau il urasc. Iar eu? Am ramas privind catre sinele de cale ferata, mototolind biletul de la intrare pe peron pe care nici macar nu a fost nevoie sa-l platesc si uitandu-ma la tren cum paraseste gara precum un copil suparat ca nu-si gaseste cerealele, geloasa pe cei care s-au urcat deja. Imi amintesc iar de mine cand eram mica, de cerealele cu scortisoara pe care inca nu am apucat sa le cumpar si de dorinta de a ma elibera de mai devreme. Acum, nu vreau sa fiu eliberata pentru ca drumul pana la gara, turnul din statie, trenul care pleaca grabit fara mine, randurile care le scriu acum si mai ales imaginea mea de cand eram mica sunt propria mea evadare.