sărbători....

Aud tot mai multa lume spunând că nu există magia sărbătorilor, că e doar o chestie de marketing. Dar, dacă e adevărat de ce e atât de important unde petreci revelionul, cu cine împodobeşti bradul pentru care te-ai tocmit o jumătate de oră în frig? De ce trebuie să ţipi cât te ţine gura "ce-i aglomeraţia asta?" în Ajunul Crăciunului într-un hipermarket mai mult decât plin fără să-ţi dai seama că şi tu, la rândul tău faci parte din ea.
Magia sărbătorilor există. O spun sincer fără să fac reclamă la niciun produs. Întradevăr poate între timp a evoluat sau s-a transformat dar ea a continuat să existe în fiecare dinre noi. Cine spunea că poate sărbători Crăciunul sau Revelionul în fiecare zi era un om demn de respect şi poate prea optimist dar asta nu înseamnă că spunea întodeauna adevărul. Sunt doar odata pe an. Crestem. Devenim mai înţelepţi nu mai bătrâni. Ne dăm seama că poţi privi artificii în noiembrie, că poţi purta roşu în fiecare zi sau poţi să bei şampanie la miezul nopţii dar nu va fi niciodată la fel oricăt ne-am străduii. Va fi, bineînţeles mai bine sau mai rău dar nu identinc. De fapt am o vagă impresie că nu e vorba aici de bine sau rău ci doar de diferit. E un cliseu dar spiritul de sărbătoare se află în fiecare dintre noi. În fulgii de zăpadă din amintirea noastră, în fiecare globuleţ nou sau vechi atârnat în brad împreună cu cei care nu sărbătoresc, în papucii de casă ai mamei tale în care te cuibăreai când erai mic mâncând cozonac proaspăt, în scrisoarea pe care i-o trimiteai Moşului lăsându-i pix să semneze mereu altă semnătură, în dorinţa de la miezul nopţii stropită cu şampanie, în cei dragi, în cei mai puţin dragi pe care acum de sărbători îi accepţi, în lucrurile simple care dacă nu-ţi fac viaţa mai frumoasă ţi-o complică ca să nu te plictiseşti, în amintirile frumoase din sufletele şi mai frumoase... Cât despre magia sărbătorilor de iarnă v-am convins sau poate nu că există. De fapt ea nu trebuie explicată. Ştim că există şi va exista întodeauna pentru cel care crede.

Leapsa:)

BEST
1. Male friend: -
2. Female friend: e la singular asa ca ma conformez cu toate ca as umple foaia... onee-chan
3. Vacation: vara asta... apus in tren, scoici, noapte, prieteni, balcon, uneori plansete in camera de hotel dar mi-a trecut, zambete, nisip, mare, soare, dor, ganduri, inspiratie, idei...
4. Age: sunt tentata sa zic fiecare in parte dar avand in vedere ca inca regret ca s-a terminat, 16
5. Memory: toate

WORST
1. Time of day: primele 5 minute dupa ce ma trezesc
2. Day of the week: depinde
3. Food: fasolea, mazarea si in general tot ce traieste in pastai:)
4. Memory: imi amintesc din nou de ce zicea bunica mea

LAST
1. Person you saw: onee-chan ( isi face unghile langa mine:)
2. Person you talked to on the phone: rox
3. Hugged: cred ca adina inainte sa ne ciondanim... sau teo la plecare
4. Text messaged: anca
5: IM: rox

YESTERDAY
1. What did you do: m-am trezit tarziu, am invata pentru teza la istorie cu pauze foarte lungi, am citit harry potter:) ( da adina, stiu:) am facut shaorma si bineinteles am mancat-o
2. Who were you with: cu onee-chan
3. Bad/Good day: good, avand in vedere ca nu am facut mare lucru
4. Lose something: poate timpul
5. Fall out with someone: -

TODAY
1. What are you doing now: mananc pufuleti
2. Today in general: scoala (am dormit la psihologie, romana constructiva, discutii aprinse cu adina si rox, latina spre groaznic....) mancat, atipit la desene, invatat, spalat vase si acum leapsa...
3. Wearing: haine:) si sosete diferite...
4. What did you eat for lunch: pui
5. Better than yesterday: nu stiu

TOMORROW
1. Is: marti
2. Got any plans: teza, ascultat la franceza probabil
3. Getting Lucky: sper
4. Dislikes about tomorrow: ascultat
5. Do you have work: putin

FAVORITES
1. Number: 21, 8
2. Song: in acest moment Fidelity-Regina Spektor
3. Colour: albastru
4. Season: tot in acest moment iarna... dar cand ninge
5. State: Romania?!

CURRENTLY
1. With someone: nu
2. Missing someone: poate
3. Mood: optimista
4. Wanting: mai mult timp....

Leapsa am primit-o de la erika si natty si sunt curioasa ce ar raspunde adina, irinuca, rox, si teo
Oamenii ajung întodeauana la timp. Sigur, poţi să mai citeşti odată fiindcă n-ai să mă crezi nici măcar după aceea.
Şi totuşi, nu mint. E cât se poate de adevărat. Oamenii sunt întodeauna punctuali. Ajung exact atunci când trebuie să ajungă, nici o secundă în plus, nici o secundă în minus. Şti ce-i mai amuzant? Nu ne dăm aproape niciodată seama de asta. Negăm, argumentăm, explicăm, şi nu realizăm că totul e atât de simplu în complexitatea sa încât se întâmplă numai atunci când e nevoie să se întâmple.
Poate dacă am conştientiza cu toţii asta, am renunţa într-o zi la ceasuri, le-am arunca de la balcon chiar dacă avem terasă, le-am uita în seratare ascunse cu petale parfumate şi doar uneori în noptile târzii le-am mai auzi ticăitul obosit. Atunci "am întârziat", "devreme" sau "două şi jumătate" ar părea atât de străine. Chiar timpul însuşi ar devenii străin, am uita cum se pronunţă, cum se explică, am uita chiar de existenţa lui. Dar atunci cum vom putea spune, în alţi termeni că ajungem la timp? Desigur, punctualitatea e un sinonim apropiat dar punctualitatea înseamnă timp şi eu deja am uitat cum se scrie...

Cine nu sunt eu?

Contează? Mereu sunt întrebată"tu cine crezi că eşti?"şi "niciodată cine crezi că nu eşti?"
Am zeci de eseuri cu "cine sunt eu ?"... am zeci de eseuri pe care le schimb de la clipă la clipă, pe care le mototolesc şi le arunc la coşul de gunoi, pe care le îndosariez în albastru sau arămiu, le modific, le recunosc sau le neg şi toate acestea doar în mintea mea.
Am zeci de eseuri cu "cine sunt eu" şi nici macar unul cu "cine nu sunt". E logic! Suntem, existăm, trăim, respirăm... am mai interesa pe cineva dacă n-am fi? Aş smulge vreo lacrimă sau vreun surâs, vreo vorbă bună dacă în locul zecilor de eseuri aş avea unul singur cu "nu sunt".
L-ar citi cineva? L-ar adora cineva? L-ar păstra cineva? Poate nici chiar eu...
Cine nu sunt eu? Grea întrebare. Cine nu vreau să fiu? Poate şi mai grea. Chiar mă gândeam că negaţile sunt dificile.
Poate în final nici nu conteaza cine sunt acum sau cine nu sunt ci doar ce voi rămâne în amintirea celorlalti că am fost sau că n-am fost. Daca ştiu răspunsul? Vă spun că nu... şi nici nu mai încerc să-l aflu.
Când am pus piciorul pe prag am ştiut că acesta va fi cel mai lung drum din viaţa mea. Îl mai parcursesem dar atunci eram doar un copil şi nu ştiam asta, acum devenind doar un copil cu o oarecare cultură, care ştie sau crede că încă mai e mică. Atunci nu te ţineam de mână fiindcă, doi copii fiind ne jucam jocuri stupide cu flori şi orfelinate...
Acum, scriind asta mi-am jurat că nu o voi publica niciodată, ştiind că jurămintele se încalcă deseori.
Speram să fie un nou început, un început doar al meu, nu un revelion colectiv ci unul personal pe care să-l resimt cu toată fiinţa mea. Să mă schimb. Să nu mă mai supraapreciez. Să nu mă mai iubesc atât de mult. Să nu mă mai mulţumesc cu puţin. Azi am spus de prea multe ori "eu nu vreau asta". Eu nu mă văd făcând asta şi nu regret. E un adevăr nu o jignire. E un strigăt disperat dar sincer. Un strigăt de copil matur... un strigăt de 17 ani. Ce ironie! 17 ani nu înseamnă nimic când plângi că i-ai împlinit, nu înseamnă nimic când iubeşti şi te iubeşte, nu înseamnă nimic când îi ai fiindcă ai fi vrut 16. Ei înseamnă ceva doar la 85 şi atunci e posibil să nu-ţi mai aminteşti. Nu râde, nu e o glumă e o presupunere şi nici măcar una amuzantă.
Azi nu ştiu ce vreau să fiu dar pare în regulă căci nu am ştiut niciodată. Pare am spus? citeşte la negativ fiindcă azi mi-am încălcat toate principile fără resentimente sau plânsete. În primul rând m-am lăsat influenţată şi încă nu ştiu dacă e bine sau rău şi în al doilea rând... al doilea rând nu mai contează când sunt atât de confuză. Am învăţat ceva, sau poate îl ştiam deja dar confuzia îşi făcea până acum efectul: oamenii trişti plâng dar oamenii veseli suferă... şi doare.

Realizat pe 6 octombrie. Abia după o lună întreagă am găsit curajul să-l public.

Vârstă

"Nu pot iesi cu el, e prea mic! " "Uite-o pe tipa aia, iubitul ei i-ar putea fi tata!" sunt fraze pe care, de la un timp le aud tot mai des la televizor, la prieteni, in reviste si nu mica mi-a fost mirarea cand azi, la o discutie simpla la cafea am afirmat chiar eu acest lucru. Asta ma face sa ma intreb: este varsta un impediment atat de mare in zilele nostre? Sta oare ea in calea marilor iubiri, prieteniilor de-o viata sau relatiilor de colegialitate?
Traditionalisti sau moderni, conservatori sau prea liberi, cu totii avem principile noastre pe care nu le incalcam niciodata. Este varsta unul dintre acestea? Am evoluat, asta e clar, chiar daca mai exista exemplare umane ce ne deovedesc contrariul iar aceasta evolutie a adus cu ea atatea modificari incat fiecare dintre noi incearca sa se adapteze. Totusi varsta a ramas inca un subiect delicat pe care putini il deschid. Stim din copilarie ca nu e frumos sa intrebi ce varsta are o domnisoara si ne purtam cavalereste sau din contra, e tanara, frumoasa si ii vorbim ca de la egal la egal ca doar suntem de-o seama... Dar ce faci cand afli ca "de-o seama" inseamna azi, cu toata chirurgia plastica 54 de ani si ca de la egal la egal nu suna atat de bine cand va despart 360 de luni? Pe batrani parca nu-i mai apreciam si asta numai din cauza locurilor din tranvai.
Dar varsta e ceva relativ. Poati arata de 30 si sa ai 16, te poti juca precum un copil, bunic fiind. In ziua de azi varsta nu mai inseaman numic.. atunci de ce conteaza atat de mult?
Sunt o persoana rezonabila, stiu ca varsta nu mai inseamna mare lucru in comparatie cu o personalitate puternica. Sa ies cu cineva cu 10 ani mai mare? Niciodata! dar desigur am doar 17 ani...

...pentru ca m-ai invatat ca ploaia e minunata

Ce ai spune daca ti-as propune sa stam pur si simplu, fara sa ne gandim la nimic, sa uitam ce am fost, ce suntem si sa nu ne mai facem probleme intrebandu-ne ce vom fi? Sunt sigura ca ai accepta pentru ca asta am visat mereu in zilele innorate de august, cand nu ploua dar picura, in noptile senine de decembrie cand, in locul ninsorii ne jucam cu amintiri si cum ai adauga tu, cu vise sau in diminetile de aprilie cand incercam sa iubim fiecare nor, fiecare raza de soare... Intradevar. Am visat asta. Mi-am dorit. Ne-am dorit impreuna dar azi am sa recunosc, intr-o zi speciala ca te-am tradat pentru ca oricat de boem ar parea eu nu vreau sa uit... Prefer sa-mi amintesc pur si simplu, spontan decat sa uit voluntar. Iti amintesti cand frigul ne facea sa visam impreuna, in statie la mare? Cand te-am vazut plangand si nu am putut sa te las pana nu te-am vazut in tranvaiul pe care-l urasc asa de mult fiindca ne desparte intodeauna? Sunt doar intrebari retorice, desigur, fiindca stiu ca sti...
Valorile, obiceiurile, amintirile, visele noastre prostesti imi formeaza viata iar eu, ti-am mai spus, imi iubesc viata. Sti la ce m-am gandit mai demult? Ca daca in momentul acesta m-as trezi si mi-as da seama ca tot cea am trait pana acum e un vis iar eu sunt un inger mi-ar parea rau...
Atunci hai sa nu ne para rau! Sa nu uitam nici impreuna, nici separat, nici macar pentru un moment! Sa ne amintim mereu ca pastram in suflet o viata... pentru tine, pentru noi, pentru ploaie...

...dragoste`

Crezi in dragoste? M-a intrebat el cu ochii lui mari si parca atat de albastrii si apoi a sunat telefonul si am regretat pentru prima oara saptamana asta ca l-am pus sa sune.
M-am trezit si-mi amintesc ca e abia luni, ca weekendul s-a dus, la fel si visul meu frumos. Imi iau un halat si pun sa-mi fac un ceai fiindca dimineata e frig si-mi lipseste asa mult focul de tabara de aseara, cadrul meu feeric unde se desfasura o intreaga poveste romantica. Asta imi aminteste de tanarul chipes si ma face sa ma intreb: cred cu adevarat in dragoste?
Nu am trait-o, recunosc, sau nu genul aceala de dragoste dar am crescut crezand in ea cu o pasiune iesita din tipare si m-am ascuns mereu mintind ca nu cred. Dragostea? Am spus, am scris, am inventat, am contrazis definitii doar ca sa-mi dovedesc ca eu cred cu adevarat si, totusi a mai ramas un semn de intrebare.
Am citit basnme si povesti de iubire cu nemiluita si intr-un timp v-as fi recitat pasaje intregi din Romeo si Julieta dar pot fi sigura ca eu cred in dragoste?
Dragoste inseamna fara indoiala pentru fiecare altceva. O emotie, un fior, o senzatie... O simti chiar daca vrei, chiar daca nu esti un romantic incurabil si chiar daca te indoiesti de existenta ei.
Acestea nu sunt singurele cuvinte pe care le-am scris despre dragoste si dupa cum ma cunosc cred ca nu vor fi nici ultimile fiindca inca nu mi-am raspuns la intrebare... Imi voi bea linistita ceaiul incalzindu-ma la amintirea unui foc de tabara si meditand la o intrebare pusa in vis: cand voi afla raspunsul ii voi raspunde si lui... afirmativ, desigur!

Sunt o pastratoare...

Mi-am dat seama de asta acum cateva zile cand, facand curatenie, nu am putut sa arunc foarte multe lucruri. Trecand de faza cu poate o sa-mi foloseasca altadata cel mai dificil e sa renunt la obiecte fara importanta, aparent, dar atat de dragi mie. De exemplu o teza la mate dintr-a sasea, pastrata pana acum pe motiv ca "voi suferi fara emotile acelea cand voi avea patruzeci de ani" sau "ma voi amuza in facultate ca atunci cele mai aprigi probleme erau cele de geometrie in spatiu". Ce trista eram atunci cand spuneam cu naduf: "nu pot vedea in spatiu, imi place pamantul" sau "nu gandesc logic, sunt o visatoare".
Asa e, sunt o visatoare care pastreaza tot felul de obiecte dar e asta ceva negativ? E rau ca imi place mereu sa recitesc scrisori din generala, ca pastrez o bratara facuta de cineva plictisit la locul de munca, ca ma uit cu pasiune peste dedicatile lasate in cartile primite in dar sau ca inca ma mai amuz citind conversatile mele de la spatele caietelor cu colega de banca dintr-a opta?
Pastrez atatea stiind ca "oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri"... Sunt un om fericit, o spun fara sa par mandra sau inganfata o spun simplu gandindu-ma la cate amintiri am adunat de-a lungul timpului. Toate lucrurile pe care le indragesc atat de mult incat mi-e imposibil sa le arunc imi aduc aminte de ce am fost si cand spun "am fost" folosesc pluralul, de zilele pe care nu le voi mai trai niciodata, de momente unice...



*Imi cer scuze pentru necunoscatori dar cuvintele de mai jos, cu italic si esenta postului sunt pentru patru persoane speciale mie. Restul il va intelege toata lumea si poate fi citit.
Tocmai pentru ca sunt o asa mare pastratoare nu o sa va insir tot ce am adunat in acesti cinci ani . Au fost atatea momente speciale in acestia incat aniversarea lor va fi una simpla, poate impreuna, poate separat dar sunt sigura ca macar un gand va fi comun. Poate n-am spus-o clar si raspicat, poate nu mi-ati raspuns niciodata verbal dar stiu ca am gandit-o de fiecare data... si cand zic "am gandit-o" folosesc din nou pluralul...

la revedere, strainule...

M-am hotarat azi sa renunt si pariez ca zambesti cu subanteles fiindca sti ca nu-mi sta bine rolul de lupatoare, mereu amuzandu-ne cand, in zilele speciale de miercuri jucam teatru pe o scena improvizata, iar eu greseam doar ca sa-ti vad zambetul, doar ca sa te aud tachinandu-ma iar eu sa ma prefac suparata ca tu sa ma impaci.
Voi pleca. Desi mi-ar fi placut sa fim impreuna ca in romanelele americane, "pana ce moartea ne va desparti" dar stiu ca nu crezi in povestile siropoase.
Poate ca aveai dreptate cand imi spuneai dimineata, la micul nostru dejun pe podea ca finalurile fericite nu exista pentru ca mereu e o continoare. Cred ca atunci m-ai invatat sa pescuiesc castraveti murati intre 3 si 10 centimetri din borcan si sa-i mananc cu miere desi am urat-o intodeauna. Uite ca am descoperit ca ai un talent desi mereu ma contraziceai cand spuneai ca doar eu sunt cea talentata, faci lucrurile sa para mai frumoase. E dovedit! M-ai facut sa scriu lucruri minunate despre asteptare iar azi m-ai facut sa iubesc si despartirile desi dor uneori.
Am sa-ti fac cu mana din statia de autobuz pentru ca intodeauna mi-ai spus ca as fi un dezastru la volan. Apoi o sa port discutii stupide cu calatorii pe care nu-i cunosc caci sti cat de mult imi plac strainii. O sa fie o zi speciala in care eu voi fi rebela mergand in sfarsit fara bilet iar tu vei pleca mai departe fara macar sa ma observi, tinandu-ma de bara, langa domnisoara cocheta pe care o criticam impreuna.
Mi-e dor sa-ti aud vocea in gand cand iti citesc ultima scrisoare in timp ce autobuzul s-a oprit la semafor. M-am razgandit! Sti ca nu-mi pot lua un angajament niciodata si aveai atata dreptate cand povesteai de continuari . Ma intorc la usa ta care incepe, mi se pare, sa capete reflexe albastre. Imi las geanta pe scari si de data asta voi apasa soneria prefacandu-ma ca am uitat ca e mereu sricata.

Parte din mine

Ai avut vreodata senzatia ca te regasesti intr-o alta persoana? Eu da. In acea persoana pe care daca o privesc ma vad pe mine, cu defectele si calitatile mele; apoi, dupa un indelung timp de privit imi dau seama ca nu sunt eu… dar parca o cunosc de-o viata! Ii stiu gesturile, reactiile si visurile, dar n-am mai vazut-o niciodata; si totusi o stiu, o conosc dinainte s-o vad prima oara, ca si cum as fi observat-o zile la rand, ca si cum as fi gasit-o in imaginile din mintea mea si as fi transpus-o in realitate… dar nu! mintea mea nu o recunoaste, ci inima! Inima mea care pulseaza in aceasi maniera cu a ei; care o stie de mult, mult mai decat ochii…
E ca o carte pe care o am de mult si pe care am citit-o de atatea ori, incat s-au indoit colturile, s-a sters cerneala si s-au ingalbenit filele…
Cred ca o cunosc dintr-o viata anterioara in care a fost cineva cunoscut, cineva drag mie, poate chiar sora mea…
Cu siguranta si inima ei ma cunoaste; ma stie ca pe propia ei artera, doar ca, cu ceva timp in urma ne cunosteam cu adevarat.

*textele marcate cu eticheta "trecut" sunt texte mai vechi

Totul sau nimic

Totul e relativ. Unii se multumesc cu putin iar pentru ei totul inseamna doar ce au fara sa-si mai doreasca altceva, pe de alta parte, majoritatea e mai mereu nemultumita si totul de azi difera cu mult de cel de maine si cu si mai mult de cel de poimaine.
Pe cand nimicul... De fapt nimeni nu stie exact ce este el pentru ca nimeni nu s-a obosit sa intrebe. Stim doar ca cel mai rau nu e sa suferi sau sa te doara e sa nu simti nimic. Nimicul plictseste iar noi fugim de plictiseala.
Asa ca totul sau nimic? Acum un timp as fi fost sigura cand fara sa clipesc macar as fi ales totul. Dar azi, azi am ales nimicul si voi sarbatori alegerea cu el. O sa par egoista fiindca lui n-o sa-i dau nimic de baut de teama sa nu se ameteasca si sa-mi spuna doar adevaruri, pe cand eu voi gusta putin din trecut, imbatandu-ma usor cu melancolie.
Poate nimicul ma va considera nepoliticoasa si poate chiar ma va uri pentru cateva secunde dar in final asta nu va insemna nimic pentru ca si el mai uita cateodata.
Ametita de trecut o sa ma confesez lui ca intodeauna am cautat sa-l explic dar mai ales sa-l evit si ca intalnirea din seara asta nu e tocmai o intamplare .
Azi nimic de maine totul....

de la adina...

Chiestionarul lui Proust
1. Principala mea trăsătură
mi s-a spus ca este creativitatea
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat
Talentul, ingeniozitatea, curajul, (stiu ca sunt mai multe si inca as mai fi scris:)
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie
ambitia
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
faptul ca ii am, ca imi trimit mesaje minunate doar pentru ca se gandesc la mine fara sa fie ceva special dar devenind intre timp
5. Principalul meu defect
naivitatea
6. Îndeletnicirea mea preferată
scrisul
7. Fericirea pe care mi-o visez
Noi doi, eu publicand carti incepand cu cele scrise in adolescenta,el iubindu-ma mai mult decat il iubesc eu, facand picnicuri romantice traind intr-o casa din paerioada interbelica impreuna cu cele doua fetite ale noastre, poate si un baiat, purtand haine create de sora mea special pentru mine, visand in timp ce privim cerul ramanand vesnic tineri…
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire
Sa nu pot vedea
9. Locul unde aş vrea să trăiesc
Bucurestiul interbelic sau chiar si cel de acum
10. Culoarea mea preferata
Albastru si poate rosu
11. Floarea care-mi place
Trandafirul si floricica aceea mica alba, pe care o culegeam cand eram mica
12. Pasărea mea preferată
Toate
13. Prozatorii mei preferaţi
Oscar Wilde, Paulo Coelho, Ana Blandiana, Stephen King, Mircea Eliade,
14. Poeţii mei preferaţi
Ana Blandiana
15. Eroii mei preferaţi din literatură
Arne-Mostenirea lui Arne
16. Eroinele mele preferate din literatură
Alice- Alice in tara minunilor, Holly- Mic dejun la Tiffany, Veronika- Veronicka se hotaraste sa moara,
17. Compozitorii mei preferaţi
nu stiu
18. Pictorii mei preferaţi
Dali, Hieronymus Bosch, Anca :)
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
Parintii, sora si cativa prieteni
20. Ce urăsc cel mai mult
Sa nu am timp, sa nu fiu apreciata
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Talentul la desen
22. Cum aş vrea să mor
nu as vrea
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Cele facute din dragoste
24. Deviza mea
Trebuie sa aleg… voi scrie cand voi fi sigura

uneori nu e nevoie de cuvinte...

Uneori nu e nevoie de cuvinte am auzit spunandu-se desi mereu am stiut asta. Mereu am crezut ca un gest, o reactie, o sarutare inseamna mai mult decat toate cuvintele dar am fost atat de indragostita de ele incat nu am vrut sa le las pierdute undeva.

Chiar mi-a trecut prin minte in parc, in timp ce conversam despre "mari iubiri" ca prima iubire nu se uita cu totul dar se pierde intr-un loc indepartat, vesnic parasit de ganduri... Dar ce se intampla cand te indragostesti chiar de viata? Ce se intampla cand ai ajuns sa o iubesti prea mult incat sa fii decent si prea putin incat sa pari narcisist? Iubirea e o arta rara. O creionezi in moduri diferite, o schitezi, o pictezi direct sau uneori apuci doar sa combini culorile pe paleta fara sa astepti sa vezi rezultatul. Si viata? Viata inseamna cuvinte, cuvintele arta si arta iubire... Invata sa iubesti viata si vei ajunge sa iubesti iubire. E complicat, stiu. Inceputul e frumos tocmai pentru ca e complicat am ajuns si eu sa cred asta. Iar partea buna e ca intodeauna exista inceputuri.

Incepi cu o privire, un suras, o prindere de mana, un creion dar continui cu cuvinte.

Intradevar, uneori nu e nevoie de cuvinte pentru ca uneori nu e nevoie de nimic...
"Amintirile sunt intodeauna frumoase pentru ca intamplarile urate nu merita tinute minte." mi-a spus bunica mea candva. Cred ca de atunci m-am gandit obsesiv la amintiri si uneori din plictiseala alteori din dorinta arzatoare am incercat, fara sa reusesc, sa le clasific in amintiri importante sau mai putin importante.
Cum ne dam seama care conteaza mai mult pentru suflet? Cand putem spune siguri pe noi "a fost cea mai importanta intamplare din viata mea" fara sa parem din afara superficiali? Care e criteriul care sa diferentieze atat de bine sarutul acela fulger din prima iubire, discutia filozofica de la rasarit, malul marii, prima nota buna, prima zi de lucru, prima colega de banca, persoana iubita, noi, cerul , ziua de nastere, implinirea unei dorinte?
Amintirile sunt pastrate in jurnale frumos copertate, legate in piele sau incuiate zi de zi cu strictete, in fotografi sau poate in scrisori de dragoste dar cel mai adesea se intiparesc in memoria noastra umana insarcinata sa le pastreze pana la uitare. Ele ne fascineaza, ne nelinistesc sau ne zapacesc dar fac parte dintr-un trecut ce a fost, devenind primi pasi ai unui viitor ce va urma.
"Azi" se va transforma maine in amintire... Imi amintesc: am inceput sa scriu crezand ca voi afla care este cea mai importanta amintire din viata mea fara sa-mi dau seama ca rasunsul se creionase demult... o intamplare cu adevarat importanta nu este atunci cand o tii minte pur si simplu ci cand iti amintesti ca ai rememorat-o de atatea ori...
Tag de la Irina: Care e cea mai mare inventie din toate timpurile? Nu e chiar inventie dar cu siguranta e important: cuvantul.

Da-mi doar trei motive sa rad...

Da-mi doar trei motive sa rad si ia-ma de mana... zi-mi doar trei lucruri pentru care merita sa zambesc azi cand am 17 ani si nu 16, azi cand sunt nu trista ci melancolica, azi cand stiu ca am viusat frumos dar nu-mi mai amintesc fiecare detaliu, azi cand am primit zeci de mesaje cu "la multi ani", azi cand am senzatia ca ma iubeste toata lumea doar pentru ca e ziua mea, azi cand inca ma mai chinui sa aleg cea mai frumoasa zi din viata mea, azi cand ar trebui sa stiu mai multe dar prefer mai putine, azi...
Lasa palmele noastre sa se atinga si indeplineste-mi tu mie o dorinta frumoasa fara sa suflu in lumanari... Da-mi doar trei motive sa rad , doar trei din cele o mie care asteapta sa fie alese iar eu voi zambi pentru ele...

Bilant lunar

Iunie a trecut mai repede decat mi-am inchipuit vreodata. Imi amintesc ca m-am despartit de ea mai greu decat in ceilalti ani, mai trist decat de alte luni dar putin mai optimista decat de restul schimbarilor.
Ce mi-am dorit luna aceasta: In primul rand am vrut sa retraiesc copilaria si am facut-o amintindu-mi cela mai frumoase momente. Apoi, mi-am dorit sa "visez iubire si sa-mi iubesc visele" dar am realizat ca e o dorinta de mult indeplinita si mai tarziu am sperat sa am mereu 16 ani si sa-mi gaseasca cineva trecutul ingropat langa o banca...
Dorintele se implinesc fara sa sti, fara sa iti doresti macar vreodata. Iata cateava care s-au indeplinit fara sa fiu constienta ca imi doresc, abia mai tarziu cand ele erau deja intamplate am realizat.: am vazut rasaritul si mai apoi la intoarcere am zarit din tren apusul amintindu-mi de toate lucrurile frumoase care mi s-au intamplat in ultimul timp, afland rasupusul la o intrebare care mi s-a pus de nenumarate ori dar pe care am ignorat-o si tragand o concluzie.
In primul rand trebuie sa-ti spun ca soarele e minunat cand paraseste marea in favoarea cerului dimineata. Apoi voi adauga faptul ca nu am stiut pana acum sa raspund, desi am fost intrebata de prea multe ori "ce as face daca m-as putea intoarce in timp?" Nu as schimba nimic, mi-am dat seama privind spre trecut si desi as fi tentata sa retraiesc la nesfarsit fiecare secventa frumoasa am decis ca, daca as avea posibilitatea sa calatoresc in timp as renunta la ea pentru ca nu mi-as mai aminti cu atata bucurie trecutul.
Si, ca o concluzie mi-am dat seama privind intinderea mare de apa ca lumea e intodeauna fericita la mare. Poate ca in sufletul ei e trista, ca plange in camera de hotel, singura, seara dar ziua mereu rade fiindca valurile ii gadila talpile pline de nisip si de vise...

Stiu ca iunie s-a sfarsit de cateva zile dar mi-am permis acum, dupa ce tot ce am scris mai sus a devenit doar o amintire frumoasa sa-mi mai pun o ultima dorinta asa ca pentru inceput de iulie...Imi doresc ca pe viitor sa scriu mai frumos, sa iubesc mai mult, sa creez mai des, sa sufar mai putin si nu in ultimul rand imi doresc ca orice s-ar intampla, oricand sa am zece secunde in care sa uit ca ma maturizez, in care desi adult sau batran sa stiu ca exista ceva mai presus de tine, de noi care sa-mi supravegheze fericirea asta copilareasca.
Tocmai am vazut o stea cazatoare! poate macar de data aceasta o sa cred in noroc pentru ca si azi pare sa-mi surada...

ultima zi de clasa a zecea...

E parca vesel cand iti ingropi trecutul in parc, langa banca acum devenita a noastra desi odata, stii bine a fost a lor iar dovada sta iscalitura urata cu marker negru pe lemnul vechi.
Ieri a fost ultima zi din clasa a zecea dar cu toate acestea in lunga vacanta de vara nu voi fi inca XI I, poate din teama poate din egoism sau poate fiinca am iubit asa mult clasa asta incat inca mai vreau sa ma cred de 16 ani...
Poate cum ai zis tu, nu vom mai plati robinetul timpului iar el, suparat o sa ne debranseze oprindu-se fara sa-si dea seama ca in fond ne face un bine. Sau poate in sfarsit o sa uitam de el cum ne-am dorit intodeauna iar tu vei renunta al ceasul la care tii atat de mult si, o sa ti se para amuzant dar asa voi renunta si eu sa te mai intreb cat e ora.
Vei iubi nesfarsit o sticla de cola iar eu voi aduna praful ca aceiasi lingurita cu care am sapat o groapa pentru toate lucrurile pe care vrem sa le uitam, apoi vom privi impreuna furnicile cum ne mananca fursecurile noastre perfecte cu stafida pe mijloc.
Daca tot suntem la capitolul dorinte, imi doresc ca odata sa gaseasca cineva biletelul pe care l-am ascuns si sa-l citeasca inainte sa se descompuna, sa-l pretuiasca pentru todeauna stiind ca odata a fost al nostru...
Joi, cand vroiam sa ma lungesc pe o banca si sa urmaresc in continuare furnicile si oamenii care trec pe o alee indepartata mi s-a zis ca propriul meu suflet ma priveste de undeva. Oare zambeste? Oare inca i se mai pare amuzant sa fii patetic intr-un fel diferit? Sti ce? daca as fi suflet ti-as face cu mana tie, m-as imprietenii cu sufletul tau si as sta ore intregi de vorba cu el pe iarba.

si ca sa inchei cum spui tu de fiecare data: atunci,de fapt rectific, mereu cred ca te-am iubit cel mai mult!
Cu totii iubim! Stiu ca ti auzit de atatea ori afirmatia asta incat a devenit mai mult decat o concluzie, o consecinta. Recunoaste! Ai adorat o amintire, o secventa, o persoana. Te-ai indragostit de un sarut, de un zambet, de colega din fata, de un cuvant sau de intreaga carte dar te-ai intrebat intodeauna cum iti dai seama ca iubesti cu adevarat, daca ce simti tu e "asa-zisa" dragoste sau e doar o pasiune trecatoare ? Oare sunt de ajuns senzatii, dorinte, mistere, fericire ca sa-ti dai seama ca iubesti cu adevarat. Ai vreodata certitudinea ca te-ai indragostit?
Am citit Shakespeare, am vazut filme de dragoste, am ascultat melodii siropoase dar am inteles ce e dragostea sau am fost vreoadata indragostita?
Ar fi un cliseu sa-ti spun ca iubesc viata, fiecare zi cand incepe putin mai mult decat o urasc cand se termina, fiecare secventa ce face parte din mine si fiecare amintire ce imi compune trecutul. Poate ca dragostea e pana la urma un cliseu, dar e unul frumos despre care as putea sa-ti vorbesc randuri in sir fara sa insemne macar iubire pentru tine ci doar cuvinte.
Te iubesc! si pentru prima oara voi spune asta fara sa o dedic nimanui, sau poate doar iubirii in sine pentru ca ei nu i se spune niciodata.

Cu totii visam! Stiu ca ati auzit de putine ori pe cineva recunoscand asta incat a ajuns o raritate. Dar hai, recunoaste acum! Ai sperat intr-o iluzie, la ceva imposibil de dobandit, la o dorinta pusa pe furis in miez de noapte. Ai visat la un ideal ascuns, la o viata perfecta, la o lume inexistenta dar te-ai intrebat tot timpul daca merita sa visezi pur si simplu stiind ca nu se implineste, daca "a visa" inseamna "a fii inconstient" iar irealitatea iti face rau? Oare e deajuns sa te ascunzi, sa fugi de vise, sa nu-ti faci sperante si sa nu crezi in idealuri doar ca sa eviti raspunsul la intrebare?
Ai avut vreodata certitudinea ca e rau sau bine sa visezi?
De mica m-am hranit cu vise, am fost si poate sunt si acum dependenta de ele si daca mi-ar face rau as visa in continuare pentru ca tot in vis, bineinteles, mi s-a spus ca exista acel rau necesar.
Poate e rau sa visezi sau poate ne pacalim si e bine dar visul, visul va ramane minunea noastra, a oamenilor si minunile nu trebuie mereu recunoscute ci doar stiute.


Un sfat: Viseaza iubire si iubeste-ti visele!
Nu stiu de ce dar cand eram mica imi doream atat de tare sa ma urc intr-un tren de la Gara de Est sa plec la Constanta sa-mi cumpar cereale cu scortisoara si sa ma intorc pana se insera, sa mai raman putin pe peron sa le mananc singura fara lapte. Am crescut, mi-am facut alte visuri, alte idealuri si alte sperante dar uneori parca tot mai simt o dorinta de a sta pe o banca, pe peron nestingherita fara sa ma uit la ceas si sa iau primul tren care opreste acolo uitandu-ma la calatorii ramasi si la turnul meu rosiatic fara sa stiu cand voi veni inapoi. Inainte parea mult mai simplu: eu cerealele, trenul, mirosul irezistibil de scortisoara ... acum cred ca e mai mult o dorinta de evadare.
Sa rad, sa ma uit pe geam, sa platesc controlorul pentru ca nu am vrut sa-mi iau bilet, sa ocup un loc care nu-i al meu si sa-l parasesc rapid fascinata de calatori. Cand eram mica credeam ca fiecare are o poveste iar acum ma gandesc ca fiecare are o cauza pentru acre evadeaza alaturi de mine.
Dar azi, azi nu m-am urcat sau ca sa fiu mai precisa sa spunem ca nici azi nu m-am urcat. Am privit mirata cum toti au curajul sa se urce intr-un personal linistit, sa-si tina intr-o mana bagajele si in cealalta biletul, sa fuga nestingeriti dintr-un oras pe care-l adora sau il urasc. Iar eu? Am ramas privind catre sinele de cale ferata, mototolind biletul de la intrare pe peron pe care nici macar nu a fost nevoie sa-l platesc si uitandu-ma la tren cum paraseste gara precum un copil suparat ca nu-si gaseste cerealele, geloasa pe cei care s-au urcat deja. Imi amintesc iar de mine cand eram mica, de cerealele cu scortisoara pe care inca nu am apucat sa le cumpar si de dorinta de a ma elibera de mai devreme. Acum, nu vreau sa fiu eliberata pentru ca drumul pana la gara, turnul din statie, trenul care pleaca grabit fara mine, randurile care le scriu acum si mai ales imaginea mea de cand eram mica sunt propria mea evadare.

buna strainule...

M-am hotarat intr-o zi sa te astept si am plecat dis-de-dimineata fara sa apuc macar sa-mi beau cafeaua. Razi pentru ca stii ca nu ma pricep sa fac cafea dar mereu ai spus ca voi compensa prin modul in care sorb din ceasca. Erai fascinat mereu de asta iar eu te credem neconditionat... Imi amintesc ca am lasat ibricul pe foc desi m-ai invatat sa folosesc filtrul, si lingurita noastra "regala" zace poate si acum pe masa langa ziarul de ieri pe care am invatat tot de la tine sa-l citesc azi, caci stirile par mai placute a doua zi...
Voi astepta. Desi stiu ca o sa astept in zadar, voi continua pentru ca am impresia ca am uitat deja drumul spre casa desi l-am parcurs atatea dimineti la rand incercand sa te observ prin crapatura din zid unde priveam noaptea stelele. Ai sa fi uimit dar n-am calculat bine carul mare si cred ca erau doar niste stele oarecare pentru ca de la balconul meu nu le vad niciodata. Sau poate erau doar indragostite de rama ferestrei tale... Avem atatea sa ne spunem de atunci dar eu nu ma mai pot deslipi de asteptare, poate nu vei veni niciodata sau poate o vei face: eu te voi saluta cum o facem inainte sa ne cunoastem iar tu te vei intoarce si o sa ma privesti tot ca atunci, si o sa-mi spui "buna ziua" cum isi spun strainii care stiu ca nu se vor cunoaste niciodata. Vei fi strainul meu iar eu iti voi spune "buna strainule" in gand pentru ca mi-ar fi frica sa rostesc cuvintele, in esenta lor par atat de straine si ma inspaimanta.
Am sa te astept o vesnicie sau poate chiar mai mult si stiu ca s-a demodat asteptarea... nu pentru ca as vrea sa te revad, doare sa te revad, ci pentru ca m-am obisnuit sa te astept pe trepte imaginandu-mi discutii patetice despre vreme pe care sa le purtam ore in sir... Poate ai uitat dar imi place sa conversez cu usa ta aramie imaginandu-mi ca in sfarsit ai vopsit-o in albastru cum imi doream eu.
Paradoxal, mereu am urat sa astept si poate de-asta intarzii intodeauna. Mereu. Dar nu de azi, nu de ieri si nu de saptamana trecuta pentru ca acelea au fost cele mai frumoase clipe de asteptare din viata mea. Asa ca nu veni! Nu te intoarce! Lasa-ma sa te astept iar daca vei dori sa ma revezi poate o sa-ti scriu o scrisoare cand ma voi impaca cu postasul care ma uraste de cand nu ne mai scriem zilnic sau poate o sa-ti dau numarul meu de telofon cand o sa mi-l amintesc...
Sau iti voi propune un joc sa vezi cum asteptarea devine placuta, sa ne asteptam reciproc, in locuri diferite pentru ca merita sa traiesti din asteptari...

Siguranta si incredere

Stiu ca suna patetic dar azi am gandit egoist. Fii obiectiv, nu individualiza, prefa-te ca nu ma sti sau ca nu m-ai auzit niciodata. Iar daca m-ai privit uita ca ai facut-o vreodata pentru ca acum si asta mi se pare egoist.
Stiu. Gandirea nu e egoista dar pentru ca eu am fost azi mi-am permis in propriul meu egoism sa consider asa. Daca nu esti de acord nu ma contrazice, azi sunt prea egoista sa-mi pese parerea ta. Parca abia azi am invatat sa scriu iar literele refuza sa fie scrijelite pe hartie. Imi place sa scriu poate mai mult decat orice dar nu azi... scrisul e atat de altruist incat nu-l pot folosi decat pentru frumos sau urat iar azi il voi utiliza pentru nimic. Am auzit ca cel mai rau nu e cand te simti ranit, cand plangi, cand suferi ci atunci cand nu simti nimic, cand creierul tau refuza afectivitatea.
Am fost egoista sau, permite-mi sa am corectez din nou, am gandit egoist nestiid ce simt sau ce-mi doresc si am vrut sa se sfraseasca lumina si pasarile sa se opreasca din cantat sau mai bine sa nu mai stie sa lumineze si muzicalitatea zburatoarelor sa nu se mai creeze doar pentru ca eu, in adancul sufletului meu am uitat sa simt orice.
Desi egoista lucrurile nu au iesit cum mi-am dorit: pasarile au continuat sa cante parca mai tare, eu am continuat sa te aduc langa mine, iar tu ai continuat sa imprumuti cuvinte.
Pare frumos: voi imprumuta si eu cuvinte dar maine, cand nu o sa mai fiu egoista. Poate maine gandirea egoista va inceta sa ma mai urmeze, voi renunta la ea... sunt prea egoista chiar si pentru a o pastra...

post realizat pe 9 mai 2007

Cateva zile mai tarziu m-am simtit datoare cu o explicatie: Titlul. Exact cand traversam strada de noua mai, cu tricoul verde imprumutat si cu un trifoi pe care scria Irlanda o masina a politiei comunitare mi-a taiat violent calea, pe verde bineinteles fara sirena sau girofar... asta m-a facut sa ma intreb: Siguranta unde si incredere in cine?
Mi-a trecut gandirea egoista, azi m-am gandit la ceilalti mai mult decat de obicei si nu am fost nici un pic geloasa pe soare pentru lumina pe care o emana pe chipul oamenilor.

frica de intuneric...

E un paradox, stiu, dar chiar azi am aflat ca pentru a vedea trebuie sa fie intuneric. Cateodata, in lipsa de lumina incerc sa disting culori intr-un negru absolut si-mi reuseste de fiecare data desi, in intuneric, e logic, ochiul meu nu poate vedea paleta cromatica. Sau poate ma inseala privirea si nu stiu, iar intunericul de azi pare mai negru decat cel de ieri si mai luminos decat cel de maine de parca s-ar fi schimbat peste zi. Inca mai incerc sa vad cat e ceasul din statie si n-o sa mai zaresc nimic din cauza ca s-a intunecat totul, poate de fapt nu mai e ceasul dar eu voi vedea doar intuneric si n-o sa-mi dau seama.
Oare intunericul se schimba? Si daca tot vorbim de schimbari trebuie sa-ti marturisesc ca uneori mi se pare ca nu va mai fi nimic la fel si regret ca se schimba. N-o sa mai vad , dar am sa stiu ca e acolo; nu o sa mai simt, dar o sa-mi amintesc ca e frumos si nu o sa ma mai supere dar voi sti ca trebuie sa fiu suparata. Poate vor trece anii, poate voi imbatrani, poate voi uita sa cresc sau imi voi aminti sa evoluez, poate s-ar modifica urma pasilor mei in zapada cenusie, poate vor apuca un drum diferit de al meu si ma vor parasi fara sa-mi spuna"la revedere" uitand ca mie mi-e frica de intuneric.
De astazi nimic nu va mai fi la fel: luna care mi-e atat de draga mie fiindca lumineaza intunericul noptii va inceta sa mai apara...stelele, si ele prietenele lunii, vor face greva iluminatului iar cerul le va disponibiliza fara sa-i pese ca sunt calificate si norii vor rade fiindca umbra lor va intuneca pamantul iar eu imi voi aminti de cosmaruri.
Sau poate totul va ramane neschimbat pentru ca stelele nu sunt angajate iar cerul nu e seful lor. In continuare soare, in continuare speranta, in continuare iubire. Poate a rasarit din nou, poate a supravietuit cu greu, poate ne -am indragostit inca odata. Secundele vor forma tot minute, minutele vor creste ore si totul ar continua ca inainte.
Intuneric. Dar ce e intunericul cand am invatat sa privesc lumina?
Neschimbat. Totul cu exceptia mea.
Poate m-am saturat de oamenii care cred ca stiu si nu stiu, care se ascund sub indiferenta si spera sa nu fie observati... Am scris "spera"? Citeste "cred" pentru ca tipul acesta de persoane nu spera la nimic. Au uitat parca sa-si fac planuri, sperante sau sa-si formeze macar un ideal. Au omis sa tina minte ca totul depinde de ei, ca sunt in felul lor speciali. E curios dar tocmai mi-am amintit ca mi-a spus cineva mai demult ca un obiect nu exista daca tu nu vrei ca el sa existe si ca daca te vei intoarce cu spatele el va disparea. La fel e si cu timpul mi-am spus: nu va exista daca nu-l va masura nimeni. Asa secundele ar fi doar secunde sau nu ar mai fi deloc, pentru ca am fi uitat ca le-am inventat.
Chiar m-am imaginat ieri cum as fi la 80 de ani si am plans gandindu-ma ca atunci ziua mea nu s-ar mai deosebi de ziua bunei mele prietene , ca voi parcurge acelasi drum si-mi voi aminti mereu ce am fost sau voi regreta unele neajunsuri in viata . M-a intristat ca suntem limitati in timp, ca nu putem trai vesnic sau ca totul e trecator, dar cel mai trist este ca acest gand ne urmareste mereu alaturi de amintiri dureroase sau frumoase; ca ele, amintirile vor ramane acolo, vizibile, incrustate in riduri sau in zambete facandu-ne sa retraim un suras, o emotie, o lovitura, un sarut, o strangere in brate de parca ar fi fost ieri.
Intr-adevar cel mai dureros este sa sti ca timpul e ireversibil, ca azi, nu vei mai trai ce ai facut ieri dar iti vei aminti mereu ca o amprenta intiparita pe chipul tau.
Zambesc pentru ca vreau sa ma imaginez la 80 de ani nu cu tristete ci cu o bucurie copilareasca... o sa-mi fac o obijnuinta din a trai prin visuri , prin sperante si mai ales prin iubire... o sa-i intorc atunci spatele timpului.
...pentru ca apartii celei de-a doua categorii.

Wagner....

M-am gandit sa scriu un post pe care sa-l dedic tuturor persoanelor sincere, iubitoare, care stiu sa-si faca sperante si care viseaza ziua mai mult decat noaptea, care fregveneaza locuri se simbolizeaza ceva , care se bucura de fiecare clipa petrecuta, care urasc dar iubesc mai mult, care au mai multi prieteni decat dusmani, care adora viata simpla sau complicata fara sa intrebe nimic...
M-am gandit apoi, rememorand intreaga zi ca atunci nu va avea niciun destinatar, ca din pacate nimeni nu va intruni toate calitatile de mai sus.
Mi-am amintit cat sunt de optimista si m-am decis sa anulez cuvintele negative de mai sus. Voi continua sa cred ca sunt intradevar persoane care merita... printre ele se numara si pasagerul din dreapta mea(din nou scriu in trolebuz)care zambeste tragand din cand in cand cu ochiul la ce am scris pana acum.
Mi-am amintit si voi scrie aceste cuvinte petru toti cei carora le place sa priveasca trenurile cand vin dar le urasc cand pleaca, pentru cei care iubesc martipanul si papusile de portelan, pentru cei care se amuza la glumele cu trestii, pentru cei care nu vor sa piarda, pentru cei cu care ma contrazic, desi ne iubim, pentru cei care ma asculta sincer, pentru cei care nu uita ce spun si in final, fara sa par laudaroasa pentru cei care scriu in trolebuz sub privirile curioase ale celor din jur.
Am uitat : nu in ultimul rand pentru cei care stiu aceste randuri fara sa le fii citit macar, care le stiu pur si simplu.
aishiteru

Adio copilarie...(2)

Acum cateva saptamani a murit o vecina de-a mea. Statea chiar langa mine din-nainte sa ma nasc. Era batrana si abia daca mai vedea dar cand urcam scarile deschidea usa si ma intreba daca sunt Mirela.... Mirela e mama mea, pentru ea cred ca zgomotul pasilor nostrii era acelasi si poate de aceea nu ma suparam niciodata cand ma incurca cu ea. Nu am plans dar pot sa spun ca am suferit intr-un fel.... mai ales acum cand imi amintesc ca, mica fiind, ma uitam cu ea la desene, ii explicam de fiecare data actiunea desi poate nu o interesa dar ochii ei ma ascultau cu atata emotie stralucind de fiecare data cand ma vedea crescand.
La doua zile de la moartea ei, o alta vecina, aflata in vizita a spus referindu-se, bineinteles, la aceasta intamplare: "Simt ca odata cu asta imi moare copilaria." Tin sa precizez ca aceasta vecina are peste 50 de ani si am impartit aceiasi scara de mult timp... Au trecut mai bine de 50 de ani si ea inca se simte copil iar eu o sa o admir intodeauna pentru asta... o sa pastrez in minte aceste cuvinte. Adio copilarie? mai bine te pastrez... pentru vecie!
sa nu spun niciodata adio? Dar nu spun... o sa-mi retrag cuvintele pentru todeauna si o sa raman mereu un copil nu doar in suflet ci in caracter... o sa ma joc cu cuvinte cum o faceam inainte cu jucariile... ele vor fi jucariile mele si eu voi proprietara lor... dar la fel cum faceam cand eram mica o sa ti le imprumut si tie si o sa te invat cum se joaca cu ele... asa vom copilari impreuna!

Adio copilarie.... (1)

Azi am rememorat etape intregi din viata mea si am pus accentul pe o segventa aparte care m-a marcat deosebit de mult. Poate o sa ti se para imatura sau neinteresanta dar la momentul respectiv eram copil si faceam nenumarate compunerii despre aceasta.
Stau la bloc si desi iubesc animalele nu am avut niciodata un caine tocmai din aceasta cauza... dar i-am iubit pe cei fara stapan neconditionat pentru ca si acum mi se umple inima de emotie cand vad un catelusi urmarindu-ma sau latrand dupa ceva de mancare. Despre asta e si povestea mea... poveste care mi-a influentat copilaria intr-un mod pozitiv. Pentru un timp scara noastra a gazduit o catelusa de care m-am atasat imediat. Imi amintesc ca initial statea la chioscul de ziare si o latra pe sora mea de fiecare data cand cumpara cate ceva din cauza, probabil unui fes mai ciudat. A trecut iarna iar catelusa s-a instalat la unul dintre etaje. Era grasuta si mereu caraghioasa pentru ca de fiecare data cand imi iesa in cale dadea dintr-o coada taiata facandu-mi sa-mi amintesc de circ, ea asemanandu-se foarte bine cu o foca din desenele animate care se joaca cu mingiute sau canta la trompeta. Am iubit acel catel desi nu avea nimic spoecial ... dar urca intodeauna inaintea mea si gafaia cand se grabea, cobora in spatele meu sa ma conduca la iesire si imi zgaria in fiecare seara usa, acesta fiind felul ei de a cere de mancare.
M-a recompensat cu dragoste si chiar si acum ma intristez ca intr-o zi nu mai era la locul ei.... si nu a mai fost niciodata acolo, si de atunci nu m-a mai asteptat nimeni sa cobor, si nu a mai alergat nimeni pe scari gafaind sa ma intreaca, si nu am mai avut pe cine sa las inaintea mea desi eram mai rapida, doar ca sa se simta invingatoare.... Stiu, e copilaresc dar privind zgarieturile ramase de atunci pe usa si rememorand fiecare intamplare cu ea imi dau seama ca am gresit mai devreme can am scris "eram copil " pentru ca in sufletul meu am ramas inca un copil si imi doresc ca asa sa fie si de aici inainte....

Azi am pierdut un prieten....

"Azi am pierdut un prieten" nu stiu de ce dar in ultimul timp am citit sau auzit sintagma asta peste tot. Am vazut-o atat de des incat am inceput sa ma intristez, sa ma ingrijorez si chiar sa urasc sintagma aceasta! E trist ca oamenii incep sa-si piarda prietenii, e ingrijorator sa nu mai ai prieteni.... Ai pierdut un prieten? Cum poti sa pierzi pur si simplu un prieten? Nu. Poti sa pierzi un creion, o carte, autobuzul dar in niciun caz un prieten! Cum sa spui atat de simplu "am pierdut un prieten" si sa mai adaugi si un "azi"? Dar ei se pierd intr-o singura zi? suna de parca ai bate din palme si ar disparea sau s-ar rataci intr-o clipa de neatentie! Am concluzionat. Nu poti pierde pur si simplu un prieten, nu azi, ei se pierd in timp... parcurgi un intreg drum pana sa-i pierzi si poate chiar si atunci ii regasesti.
Totusi, daca as fi cel care a scris sintagma de mai sus as face urmatorul plan:
Azi: 1. O sa-mi fac un prieten (si nu orice fel de prieten ci unul foarte bun)
2. O sa caut toti prietenii pe care i-am pierdut pana acum si cand o sa-i gasesc o sa-i pun bine sa nu se mai intample altadata
3. O sa incetez sa mai sintagme care nu imi apartin
dar bne ca nu sunt.....:)
Ma intreb ce s-ar intampla maine daca as decide azi sa nu mai fiu ce am fost ieri. Daca pur si simplu in acest moment m-as hotari sa fiu alta persoana decat sunt acum sau decat am fost vreodata. Exact ca in filmele americcane cand eroina/eroul decide sa se schimbe radical cat ai pocni din degete fara cel mai mic efort. Am 16 ani si chiar mai mult si recunosc, nu cu rusine, ci cu simplitate ca inca nu stiu cine sunt cu adevarat. M-as putea descrie in 3 cuvinte, in 10, intr-o pagina, in doua dar mi-ar lua o viata intreaga sa spun totul despre mine. Sunt o persoana complexa ... dar nu toti suntem? Produsul schimbarilor care ne vaneaza din umbra, produsul unei intamplari ... as fi zis al destinului dar nici macar nu stiu daca cred cu adevarat in el. M-am saturat de sintagma "cred ca omul isi face singur destinul"(pai daca si-l face singur nu se mai numeste destin ci vointa- parere personala) si m-am obijnuit sa spun ca exista destin dupa ce ni-l cream (destinul e ce a fost si ce va veni nu se stie inca) ....
Atat despre mine pentru ca oricum nu as spune tot ce este nevoie:))
M-am oprit la un stand cu carti si am rasfoit una din asa-numitele "carti in dar" frumos colorate si copertate. Nu stiu cum dar s-a deschis la o pagina cu un peisaj unde era scris cu litere de-o schioapa parca albastre "Esti ceea ce crezi" . M-a pus pe ganduri. Sunt ceea ce cred, in regula dar eu ce cred?
Care sunt acele principii pe care nu le voi incalca pentru nimic in lume? Am destule, as zice dar cum se face ca acum, cand vreau doar sa alcatuiesc o lista nu imi vine nici unul in minte? Si chiar de curand mi s-a spus ca trebuie sa ma trezesc din lumea asta a mea in care totul e bine. Nu ma intelege gresit, stiu ca realitatea nu e chiar buna, ca poate fii chiar groaznica uneori dar am invatat sa nu cred in noroc sau ghinion, pentru ca stiu ca fiecare nenorocire aduce ceva bun, sa cred ca maine va fi soare, sa vad ceva frumos in orice situatie.
Am scris "sa cred"? Ei bine daca ne luam dupa citat asta sunt, ceea ce cred. Ma voi multumi cu acest raspuns , voi cauta cat mai multe lucruri in care sa cred pentru a deveni ceea ce voi fi. O sa te dezamagesc, "acel cineva" spunandu-ti ca eu nu vreau sa ma trezesc. Pentru ca daca m-as trezi nu as mai crede si, implicit nu as mai fi eu. Cred in iubire si vreau sa fiu iubita, cred in frumos si il voi gasi in fiecare secunda, cred in vis si daca e nevoie voi visa mereu si in ultimul rand cred in mine! Lasa-ma sa cred in toate acestea doar ca sa stiu ca ma regasesc undeva.... poate persoanele ca mine nu au nevoie de ceas desteptator... pentru ca vor refuza chiar si atunci sa se trezeasca....

Pe un peron...

Mi s-a spus ca e romantic sa privesti trenurile cum vin, cum pleaca, cum se duc sau aduc, cum trec nepasatoare prin fata ta... Mi-a placut atat de mult tonul pe care mi s-a spus incat am incercat si am auzit atatea ganduri la un loc cum nu am mai auzit nicio data. M-a marcat in mod special o imagine parca rupta dintr-un film englezesc in care ea pleaca si el ramane intristat pe peron si ea ii face cu mana cand usa nu s-a inchis inca iar el ii raspunde cu un suras cald... Ma intreb pentru cat timp a plecat, unde, cand se va intoarce sau daca vor mai fi impreuna dupa aceea... Ma gandesc cat este de ciudat ca in acea secunda vietile noastre atat de diferite au interactionat, el trecand pe langa mine gandindu-se poate la iubita lui din tren sau poate la altceva, nu mi-a arcuncat nicio privire dar eu l-am privit indelung de parca mi-ar fi permis el asta. Oare era trist? m-am inrebat vazandu-i chipul...
Stiu ca e doar imaginatia mea dar uneori parca ghicesc gandurile, parca stiu dinainte ce urmeaza sa mi se spuna. Acum a fost altfel. Chipul lui mi se parea atat de inexpresiv cum nu mi s-a mai parut niciun alt chip. Nu am gicit sau daca ma gandesc mai bine nici nu am vrut sa ghicesc pentru ca uneori incertitudinea e atat de frumoasa...

Poveste de februarie...(Rosa sau dubita albastra)

Ieri m-am plimbat cu dubita prin Bucuresti. A fost frumos si parca pe tot parcursul drumului am uitat de frig(poate si datorita faptului ca aveam doua plovere pe mine si geaca:) si de oboseala ( ce vreti de atata stat in picioare mai oboseste omul). Am stat pe locul din mijloc (toata lumea stie ca dubitele au trei locuri in fata) iar Ioana conducea (nu prea se pricepe si de fiecare data ma intreb cum de si-a luat carnetul) iar Anca statea in drapta (tot ea spune ca ala e "locul mortii" si deasta ii vom fi recunoscatoare ca s-a sacrificat mai ales cu un astfel de sofer). M-a tras curenul pentru ca geamul din stanga era spart si stiu ca o sa ma doara in gat si o sa zac zile in sir in pat (ei nici chiar asa) iar pasagerul din dreapta (avea dreptate cu locul mortii) intrase de atat de multe ori in parbriz incat a trebuit sa pun o punga sa mai izolez putin (nu am gasit una transparenta si poate deasta soferului i se parea lumea asa roz) dar usile se deschideau automat ca la masinile din viitor. Nu mergea incalzirea, de doua ori am facut pana (bine poate si pentru ca ne-am luat la intrecere cu o dacie la semafor) si a trebuit sa impigem dar a fost minunat ... am oprit si la magazinul de pantofi si am devastat toate piesele cu imprimeu de leopard iar Anca si-a luat o pereche de cizme cu toc (altele nu a gasit) si nici nu o sa ma mir daca aflu ca si-a luxat piciorul sau ca a fost acuzata de prost gust ( am uitat sa va zic ca erau atat de urate incat abia te puteai uita la ele) .
Cred ca o sa-mi iau si eu o dubita ca asta e a Ioanei si la cum conduce va garantez ca nu mai rezista mult...

P.S Mai ramane sa va spun cat de mult imi plac mimii!!!:)

comentariul unui comment....

Acum ceva timp am postat "pentru prieteni" si dupa cateva zile am primit un comment care mi-a placut foarte mult, de la o prietena de-a mea asa ca m-am gandit sa-i dedic ei un intreg post cu speranta ca-l va citi cat mai curand:
Voi incepe prin a-ti multumi pentru cuvintele frumoase din comment. Nu stiu de ce dar omul mereu a fost marcat de trecerea timpului... poate pentru ca inca de la inceput ne-am temut de nestiinta iar timpul si implicit trecerea lui a insemnat si va insemna intodeauna pentru noi o poarta catre necunocutul in sine care ne-a infricosat atata timp. Zambesc pentru ca mi se pare ciudat ca trecerea timpului sa fie reprezentata de ceva ata de banal precum nisipul din clepsidra, ca ceva atat de complex sa-si gaseasca reprezentarea in ceva atat de simplu precum firele de praf ce se scurg secunda cu secunda...ma gandesc ca asa putem privi trecerea timpului fara sa ne mai fie de frica de el doar intorcand clepsidra...
Amintiri... offff... vesnicele amintiri... dar sti ce-mi amintesc eu? Cand intr-o marti am citit la romana o compunere... pe atunci abia daca ne stiam... de fapt imi amintesc cand stateam pe canapea si scriam eseul si mi-a venit in minte o sinagma frumoasa si mi-am dat seama ca ma defineste si am inserat-o in compunere fara sa-mi dau seama ca macar cineva va retine...
Ai risca sa uiti de timp? bineinteles.. atunci as risca si eu totul ca sa te ajut sa" intorci clepsidra"...
Cand eram mica am inceput sa scriu o carte. Era despre un soricel si o pisica si, desi, nu-mi amintesc exact continutul stiu sigur ca scriam cu litere de "18" colorate (fiecare pagina alta culoare:) si foloseam o multime de linii de dialog pentruca atunci cel mai mult la o carte imi placea dialogul (cred ca oricine la varsta mea ar fi avut aceasi parere:). Cineva mi-a spus atunci ca ideea mea nu era originala, ca Tom si Jerry erau de mult celebrii. Cred ca nici macar nu invatasem inca ce inseamna "original" dar, intuind am raspuns increzatoare ca ceea ce voi scrie eu nu va semana deloc cu peripetiile animate ale celor doua personaje deoarece ale mele vor fi "altfel". Altfel... imi amintesc ca exact cuvantul asta l-am folosit atunci dar nu mai stiu exact cum aveam de gand sa le fac diferite dar imi amintesc ca soaricele si pisica mea aveau sa se iubeasca si sa fie prieteni pana cand devin adulti (am uitat sa precizes ca romanul incepea cu nasterea si se sfarsea la putin timp dupa nunta lor) iar apoi sa se casatoreasca si sa-si indemne sotiile sa traiasca in pace si armonie.
Stiu, suna copilaresc si poate absurd dar cred ca de atunci si dorinta mea de schimbare. "Toate schimbarile sunt bune" spunea cineva iar cand am auzit pentru prima oara acest lucru nu am indraznit sa cred. As putea parea ipocrita daca va spun ca am urat intodeauna schimbarile sau ca m-am temut de ele dar am incercat mereu sa le infaptuiesc. Din dorinta de schimbare am realizat, cand abia invatasem sa scriu, primele capitole ale unui roman "diferit" iar acum poate tot din aceeasi dorinta incerc sa-i fac pe oameni sa creada "altceva". Daca as avea doua minute la dispozitie sa-ti arat ca 1+1 fac 3 ti-as demonstra intr-unul singur... as putea sa-ti arat cum merg in fiecare zi pe Everest sau cum devin in cel mai scurt timp alta persoana...
Ca tot vorbeam de schimbari... intradevar, le-am urat dar in timp ce scriu asta ( nu o sa ma credeti dar acum sunt in trolebuz :) imi dau seama cata dreptate avea cel care m-a atentionat: nu toate schimbarile sunt placute dar toate sunt bune, daca nu sunt de la inceput au macar o urmare minunata. O sa continui sa schimb idei... dar asta nu ma face sa nu mai urasc schimbarile...

pentru prieteni...

Ai trait vreodata un moment in care sa vrei sa opresti timpul in loc pentru a-l pastra pe vecie in aceeasi stare? Sau sa-l savurezi la nesfarsit de parca ai apasa rewind pe melodia ta preferata? Si ca tot vorbim de melodii te-ai aseza aici langa mine, fara sa ma intrebi nimic, uitand de restul lumii doar ca sa traiesti clipa cu o intensitate maxima, doar stand pur si simplu fara sa faci nimic... doar traind?
M-am surprins odata privind pur si simplu la prietenii mei. Ne-am hotarat sa facem un picnic, ti-am zis? Ai sa razi dar imi amintesc chiar si cu ce eram imbracata in momenul respectiv si daca as fi numarat atunci ti-as fi spus acum si cate fire de iarba erau... fiecare secunda merita traita dar unele clipe merita retraite pentru todeauna. Asta si fac, retraiesc: parca simt iarba si vantul si stiu ca o sa ma inverzesc de la ea dar nu o sa ma ridic, am uitat ca iarba murdreste, ca vantul raceste... am uitat de lume si am zambit.
Iubesc desi nu am fost indragostita niciodata! As putea sa-ti vorbesc despre dragoste, despre prietenie ore intregi fara sa ma opresc dar nu as spune niciodata ce e cu adevarat esential... Iubesc cerul si marea si visele si lumea din jur si imi iubesc prietenii!! Le ador calitatile si cred ca incep sa le iubesc si defectele. Iubesc chiar si filmele mute desi nu am vazut decat unul, iubesc tot ce reprezita ei chiar daca asta ar insemna sa iubesc acum ce am urat mereu...
Ai iubit vreodata pe cineva atat de mult incat sa crezi ca nu-l meriti? dar ai incercat sa simti asta in fiecare zi, in fiecare secunda, cu fiecare miscare pe care o faci? Incearca...
Nu, nu sunt jurnalist sau cel putin nu inca dar de curand am luat un interviu care merita afisat. Cel interghevat a fost Timpul, da, chiar el, nu fiti uimiti l-am prins pentru numai o fractiune de secunda si l-am invitat la o cafea. M-am mirat ca a acceptat pentru ca ma asteptam sa fuga de mine cum face de fiecare data. In cele din urma am renuntat la cafea, am zis sa nu pierdem vremea cu golitul cestilor.
Intrebare: Care e numele dumneavoastra?
Raspuns: Timp...doar atat desi unii imi dau mereu porecle. M-a rugat sa renunt la tonul formal si mi-a permis chiar sa-l tutuiesc. Intre timp cred ca am renuntat si la interviu el transformanadu-se mai mult intr-o discutie personala: Dar nu te-ai saturat sa tot alergi? l-am intrebat intr-un moment de iritare amintindu-mi toate intamplarile in care nu am avut timp...De ce nu te-ai facut atlet sau, stiu eu, fotbalist ca ei alearga mult? Abia atunci am inteles ca daca esti timp e mai bine sa alergi decat sa stai pe loc si e chiar mai putin plictisitor.
Si-a cerut scuze ca trebuie sa plece si a continuat goana sa nebuna... l-as fi rugat sa mai ramana dar "timpul a stat prea mult in loc" a spus el. Totusi, inainte sa plece i-am pus o ultima intrebare: "catre ce fugi asa grabit?" dar nu a apucat sa raspunda deoarece trecuse timpul alocat interviului.
As mai scrie dar imi ia mult sa apas tasele, sa privesc monitorul sau sa folosesc mouse-ul... dar de fapt de ce ma grabesc? doar timpul e prietenul meu....
« Mamico, eu sunt normala ? » intreaba o fetita bruneta pe mama ei in timp ce traversau strada « bineinteles ca esti » veni repede replica mamei ei « dar de ce ma intrebi asta ? » « am auzit-o pe bunica spunanad ca cei din parlament nu sunt normali si ma intrebam daca.... » mama zambeste apoi cotesc spre dreapta iar drumurile noastre se despart.
Cred ca eu nu m-am intrebat nicioadata acest lucru pentru ca am stiut de la inceput ca nu sunt... de fapt « m-as uri daca as fi normala » obisnuiesc sa spun de cate ori am ocazia. Dar cine da dreptul normalilor sa fie normali si originalilor originali ? De ce intr-o lume plina de copii si de banalitate sunt multi care se numesc nonconformisti si nimeni nu ii crede ? De ce e prea banal sa fi normal si prea multa lume fuge de nebunie ? Eu nu vreau sa fiu normala... m-am crezut toata viata speciala (si nu in sensul inganfat al cuvantului) incat am inceput sa clasific banalitatea dupa alte criterii. Si cat de subiectiva e nebunia... « e nebun » pare sa exclame privirea dezaprobatoare a unei batrane in timp ce un tanar cu bocanci, tricou negru al trupei sale favorite si bratari cu tinte intra in tramvai. Doar pentru ca intre ei asemanarile sunt foarte putine sau poate deloc e considerat nebun dar in gasca lui, in care toti au aceasi imbracaminte, aceleasi idei si aceleasi formatii favorite e normal. Ce plictisitor trebuie sa fie sa-i semeni, sa stai pur si simplu acolo, singurul tau tel in viata sa fie legat de cum sa faci rost de bani pentru tigari sau pentru un concert. Nu ma intelegeti gresit, m-au fascinat intodeauna oamenii acestia pentru ca sunt ceea ce eu nu voi fi niciodata: mie imi place sa traiesc, imi place sa ma gandesc la mai mult decat ziua de maine, imi place sa ma surprind zambind din senin mergand pe strada doar pentru ca sunt acolo, pentru ca respir... imi place sa cred ca nu am fost niciodata trista cu adevarat iar atunci cand plang ma fortez sa zambesc si-mi reuseste de fiecare data ... si in ultimul rand imi place sa ma considere lumea nebuna pentru ca si eu cred ca sunt...

o poezie pe care am scris-o acum ceva timp.....

Cautare

Te uiti la mine si te-ascunzi
Privesti spre mine, nu ma vezi
Te uiti si nu stiu ca eu sunt,
Dar eu te vad si chiar te simt.

Privesc si marea si ma scald,
Ma uit spre soare si mi-e cald,
Privesc afara si mi-e frig,
Iar vad nisipul si ma sting.

Dar simt orice si nu ma regasesc
Ma pierd printre simtiri, ma ratacesc,
Privind a mia oara si-mi doresc
Sa simt ca sunt, si ca traiesc.

Iar tot ce vad eu simt si simt
Privesc ironic si ma mint
Si doar simtind din nou privesc
Sa stiu ca sunt, ca ma gasesc.

Dar nu mai simt ca-nchid un ochi
Apoi deschid pe amandoi si ma opresc
Caci vreau sa vad, sa fiu si sa traiesc
Sa stiu ce-i nou sau ce e vechi.

Cand vad pe lume vad razboi,
Ma uit la negru vad noroi
Chiar si-n oglinda de privesc
Pe mine, nu ma regasesc.
Luminile orasului, cerul, norii, "uite un avion, il vezi?", frigul, curentul, aerul, o usa scartaind si noi! Doar atat, doar cateva elemene pentru ceva ideal. Zambesc:Nu, idealul meu nu miroase a inchis si a praf si nu e plin de cioburi, dar acolo sus parca totul e mai usor, mai aproape...As zice ca timpul s-a oprit in loc dar, as minti, se vede cum a trecut timpul, acolo poate cel mai bine, dar ce rost are cand nu conteaza?
Sa treaca, sa plece, sa zboare... poate mai ceva ca avionul acel, poate mai ceva ca visele noastre... si asta as face, as inchide ochii si as visa la ceva simplu sau la ceva complicat, mi-as inchipui cum inainte un valet tanar deschidea portile inalte de sticla lasand sa intre o doamna cocheta care citeste "Universul" aparut chiar in ziua aceea, care urca scarile cu mozaic lipsite de orice ramasita de tencuiala... Deschid ochii: tot eu, nicio urma de valet, dar parca mai simt parfumul dulce al doamnei, parca mai aud zgomotul usilor inalte inchizandu-se parca mai simt razele soarelui mangaind bland ferestrele.... si ce frumos ar fi fost sa mai fie intregi...
Un intreg sau cioburi, acum sau atunci, dar tot aici, tot cerul, tot orasul superb vazut de sus... alti "noi" sau poate aceiasi. As fi modesta sa ma cred stapana pe lume si prea ipocrita sa vreau sa schimb ceva pentru ca perfectiunea e atat de simpla...
"visele se implinesc cu siguranta aici!" imi soptesc. "visele se implinesc oriunde te-ai afla..."ma intorc: sa fi fost vantul, sa fi fost eu?
takk...