...dragoste`

Crezi in dragoste? M-a intrebat el cu ochii lui mari si parca atat de albastrii si apoi a sunat telefonul si am regretat pentru prima oara saptamana asta ca l-am pus sa sune.
M-am trezit si-mi amintesc ca e abia luni, ca weekendul s-a dus, la fel si visul meu frumos. Imi iau un halat si pun sa-mi fac un ceai fiindca dimineata e frig si-mi lipseste asa mult focul de tabara de aseara, cadrul meu feeric unde se desfasura o intreaga poveste romantica. Asta imi aminteste de tanarul chipes si ma face sa ma intreb: cred cu adevarat in dragoste?
Nu am trait-o, recunosc, sau nu genul aceala de dragoste dar am crescut crezand in ea cu o pasiune iesita din tipare si m-am ascuns mereu mintind ca nu cred. Dragostea? Am spus, am scris, am inventat, am contrazis definitii doar ca sa-mi dovedesc ca eu cred cu adevarat si, totusi a mai ramas un semn de intrebare.
Am citit basnme si povesti de iubire cu nemiluita si intr-un timp v-as fi recitat pasaje intregi din Romeo si Julieta dar pot fi sigura ca eu cred in dragoste?
Dragoste inseamna fara indoiala pentru fiecare altceva. O emotie, un fior, o senzatie... O simti chiar daca vrei, chiar daca nu esti un romantic incurabil si chiar daca te indoiesti de existenta ei.
Acestea nu sunt singurele cuvinte pe care le-am scris despre dragoste si dupa cum ma cunosc cred ca nu vor fi nici ultimile fiindca inca nu mi-am raspuns la intrebare... Imi voi bea linistita ceaiul incalzindu-ma la amintirea unui foc de tabara si meditand la o intrebare pusa in vis: cand voi afla raspunsul ii voi raspunde si lui... afirmativ, desigur!

Sunt o pastratoare...

Mi-am dat seama de asta acum cateva zile cand, facand curatenie, nu am putut sa arunc foarte multe lucruri. Trecand de faza cu poate o sa-mi foloseasca altadata cel mai dificil e sa renunt la obiecte fara importanta, aparent, dar atat de dragi mie. De exemplu o teza la mate dintr-a sasea, pastrata pana acum pe motiv ca "voi suferi fara emotile acelea cand voi avea patruzeci de ani" sau "ma voi amuza in facultate ca atunci cele mai aprigi probleme erau cele de geometrie in spatiu". Ce trista eram atunci cand spuneam cu naduf: "nu pot vedea in spatiu, imi place pamantul" sau "nu gandesc logic, sunt o visatoare".
Asa e, sunt o visatoare care pastreaza tot felul de obiecte dar e asta ceva negativ? E rau ca imi place mereu sa recitesc scrisori din generala, ca pastrez o bratara facuta de cineva plictisit la locul de munca, ca ma uit cu pasiune peste dedicatile lasate in cartile primite in dar sau ca inca ma mai amuz citind conversatile mele de la spatele caietelor cu colega de banca dintr-a opta?
Pastrez atatea stiind ca "oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri"... Sunt un om fericit, o spun fara sa par mandra sau inganfata o spun simplu gandindu-ma la cate amintiri am adunat de-a lungul timpului. Toate lucrurile pe care le indragesc atat de mult incat mi-e imposibil sa le arunc imi aduc aminte de ce am fost si cand spun "am fost" folosesc pluralul, de zilele pe care nu le voi mai trai niciodata, de momente unice...



*Imi cer scuze pentru necunoscatori dar cuvintele de mai jos, cu italic si esenta postului sunt pentru patru persoane speciale mie. Restul il va intelege toata lumea si poate fi citit.
Tocmai pentru ca sunt o asa mare pastratoare nu o sa va insir tot ce am adunat in acesti cinci ani . Au fost atatea momente speciale in acestia incat aniversarea lor va fi una simpla, poate impreuna, poate separat dar sunt sigura ca macar un gand va fi comun. Poate n-am spus-o clar si raspicat, poate nu mi-ati raspuns niciodata verbal dar stiu ca am gandit-o de fiecare data... si cand zic "am gandit-o" folosesc din nou pluralul...

la revedere, strainule...

M-am hotarat azi sa renunt si pariez ca zambesti cu subanteles fiindca sti ca nu-mi sta bine rolul de lupatoare, mereu amuzandu-ne cand, in zilele speciale de miercuri jucam teatru pe o scena improvizata, iar eu greseam doar ca sa-ti vad zambetul, doar ca sa te aud tachinandu-ma iar eu sa ma prefac suparata ca tu sa ma impaci.
Voi pleca. Desi mi-ar fi placut sa fim impreuna ca in romanelele americane, "pana ce moartea ne va desparti" dar stiu ca nu crezi in povestile siropoase.
Poate ca aveai dreptate cand imi spuneai dimineata, la micul nostru dejun pe podea ca finalurile fericite nu exista pentru ca mereu e o continoare. Cred ca atunci m-ai invatat sa pescuiesc castraveti murati intre 3 si 10 centimetri din borcan si sa-i mananc cu miere desi am urat-o intodeauna. Uite ca am descoperit ca ai un talent desi mereu ma contraziceai cand spuneai ca doar eu sunt cea talentata, faci lucrurile sa para mai frumoase. E dovedit! M-ai facut sa scriu lucruri minunate despre asteptare iar azi m-ai facut sa iubesc si despartirile desi dor uneori.
Am sa-ti fac cu mana din statia de autobuz pentru ca intodeauna mi-ai spus ca as fi un dezastru la volan. Apoi o sa port discutii stupide cu calatorii pe care nu-i cunosc caci sti cat de mult imi plac strainii. O sa fie o zi speciala in care eu voi fi rebela mergand in sfarsit fara bilet iar tu vei pleca mai departe fara macar sa ma observi, tinandu-ma de bara, langa domnisoara cocheta pe care o criticam impreuna.
Mi-e dor sa-ti aud vocea in gand cand iti citesc ultima scrisoare in timp ce autobuzul s-a oprit la semafor. M-am razgandit! Sti ca nu-mi pot lua un angajament niciodata si aveai atata dreptate cand povesteai de continuari . Ma intorc la usa ta care incepe, mi se pare, sa capete reflexe albastre. Imi las geanta pe scari si de data asta voi apasa soneria prefacandu-ma ca am uitat ca e mereu sricata.