E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodata. De fapt mereu te-am minţit când aduceai în discuţie subiectul. Nu te-ntrista, minciunile sunt uneori constructive spunea, ca de fiecare dată un om prea bătrân şi prea înţelept. Desigur, trăim la prea multe decenii distanţă ca să-l mai pot întreba la ce s-a referit cu exactitate. Oricum e posibil să fii avut o oarecare dreptate. Dar asta e o altă poveste...
E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodată: sunt sigură cândva am ştiut cine sunt, chiar dacă doar pentru o secundă, chiar fară să-mi dau în totalitate seama. Pot să jur, cânva mă cunoşteam atât de bine încât nici nu era nevoie să mă caut. Atunci, urmele din zapadă păreau perfecte, secundele păreau parcă mai scurte, tristeţea mai puţin dureroasă şi lacrimile mai seci... atunci n-auzeam soapte şi frânturi de vise cand închideam ochii ci vedeam amintiri colorate ca într-un albun de fotografii vechi legat în piele. Nu speram, ştiam. Nu doaream , ştiam că se va îndeplini câteodată. Nu-mi placea mai nimic pentru simplul fapt că-mi erau cunoscute deja. Nu râdeam fiindca îmi aminteam că o mai facusem. Iar pentru plâns nu se găseau motive. Mă ştiam atât de bine încât într-un acces de neştiinţă m-am hotărât să uit şi să nu-mi mai pese. Dar asta e cu totul altă poveste...
E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodată? Într-adevar. Chiar despre mine. Cea care adoră să creeze poveşti chiar mai mult decât să le citească. Cea care te amuză întodeauna crezând în legende copilăreşti . Cea care odată a încălcat pactul nostru şi s-a descoperit într-o carte cu coperţi arămii şi fundă violet chiar dacă culorile nu se potrivesc niciodată. Cea care a omis întodeauna să-ţi spună un lucru că e o singură poveste pe care nu-mi place să-o spun nimănui... a mea. Pentru că e doar o altă povste...