unele lucruri nu se schimbă niciodată...

Unele lucruri nu se schimbă niciodată, mi s-a spus de atâtea ori încât am uitat şirul. Oricât te-ai strădui, oricât ai încerca şi oricât de mult ţi-ai dori există lucruri care rămân la fel. Indiferent de timp, indiferent de soartă şi mai ales indiferent de tine.

Mi s-a spus tot atunci să nu ma îngrijorez fiindcă unele lucruri sunt peste puterea noastră. Dar asta se ştie deja. Suntem construiţi să vrem mai mult, să visăm la ceva în taină sau să ne punem dorinţe de fiecare dată când avem ocazia dar uităm că lucrurile nu se întâmplă întodeauna aşa cum vrem. Ne învinuim pentru asta, plângem, suspinăm tocmai atunci când nu e vina noastră, tocmai atunci când meritam mai puţin.

"Omul e o creatură atât de ciudată" îmi spuneam când eram mică şi dădeam de câteva greutăţi. Nu e întodeauna sigur, nu are puteri miraculuase care să-l metamorfozeze imediat, obişnuieşte să mintă, să iubească, să dispreţuiască, îi plac atâtea lucruri dar îi e greu să şi le amintească pe toate şi nu încetează niciodată să se considere minunat. Omul râde pe stradă indiferent dacă i se pare amuzant sau nu, oricum se cuvine să facă asta fiindcă el a inventat strada. Se chinuie minute în şir să construiască castele de praf pe malul mării, pe care cel mai firav val le va dărâma, pentru că în el zace un suflet de artist. Şi dacă tot vorbim de artişti tot el înşiră cuvinte pe foi îngălbenite de vreme, tot el încearcă să compună versuri sau muzică doar pentru că îi face plăcere.

Omul e o creatură atât de ciudată... poate face orice pofteşte, e liber de tot şi de toate şi totuşi îmi repetă de câte ori ne întâlnim că unele lucruri nu se schimbă niciodată...

început

Am primit leapşa de la natty să povestesc începuturile mele de pupăcioasă şi, având în vedere faptul că nu am mai scris de ceva vreme m-am gândit să profit de timpul liber şi să nu o mai las prea mult să aştepte....

Ţin să precizez încă de la început că nu sunt o mare pupăcioasă şi cred că n-am fost niciodată... dar bineînţeles eram mică, cu bucle blonde şi ciorăpei cu dantelă iar mama mea era în al nouălea cer de fiecare dată când mă lua de la grădiniţă iar eu îi povesteam cât de îndrăgostită sunt eu de colegul meu de grupă sau cât de mult m-a supărat doamna educatoare că l-a pedepsit tocmai pe el fiindcă şi-a vărsat laptele pe planşa mea de desen. Recunosc, acum par toate clisee dar pe atunci ma înroşeam până în vârful urechilor când mama mea insista sa facem la fiecare serbare o poză "doar voi doi că tare frumoşi mai sunteţi" sau când timizi şi mici ne prindeam de mână să importalizăm momentul cum se cuvine. Tot atunci, tot la o sebare, tot eu purtând rochită din pânză topită de emoţie şi pantofiori din lac roşii, tot el cu papion negru pus de mama lui în aşa fel încât să-l văd ca pe făt frumos, de fapt chiar a fost prinţ într-una dintre scenete!:) m-a sărutat prima oara pe obrazul meu îmbujorat. Desigur e doar un început frumos şi copilăros dar nu aşa e întodeauna?

Sunt curioasă să aflu începuturile cu pupici de la irina, că tot mă pupă ea de câte ori are ocazia; de la adina să nu se plictisească în weekend, de la erika pentru că mi s-a făcut dor de ea şi de la ana, dacă îşi face timp prin palatul ei de neprinsesă