Şti la ce m-am gândit azi? Să hrănim împreuna porumbeii şi să ne amuzăm ca altădată pe seama penelor lor ciufulite. Mi-e dor de asta, ţi-am mai spus? Mi-a fost atât de dor aseară încât înainte de a mă culca mi-am pus o dorinţă şi n-am mai adormit... nici măcar nu m-am gândit că peste doar câteva ore voi realiza cu tristeţe sau mai bune zis cu dezamăgire că dorinţele se împlinesc întodeauna dar niciodată aşa cum vrem noi. Ce paradox! nu putem ghici viitorul, putem doar să ne închipuim ce va urma dar niciodată cu exactitate.
Întodeauna va fi mai frumos sau mai trist dar eu sunt o optimistă, ai uitat? N-am încetat să cred în tine, în noi, n-am încetat să derulez filmul nostru cu dansuri stupide şi mimă, cu mîncare şi şamanie pe covor pentru că am fost atunci atât de buni protagonişti, regizori dar mai ales scenarişti. Am iubit să scriu scenariul acela şi încă mai iubesc chiar daca deocamdată mi-am pierdut toate ideile mele, precum şi fiecare părticică din mine care s-a desprins cumva. Le voi lipi, bineînţeles pentru că îmi plăcea atât de mult sa fac puzze-uri când eram mică. Ai citit? Am folosit pentru prima oară trecutul. Nu te învinovăţesc dar astăzi nu am fost deloc copii, după zeci de minute de aşteptare, după sute de lacrimi.. Nu, nu mă compătimi... nimic nu-i întâmplător ştiai? De fapt trebuie să şă-ţi aminteşi pentru că asta ţi-am spus-o de multe ori... de prea multe ori. Nici eu, nici tu şi nici măcar zâmbetele noaste în oglindă...
Te-am căutat, am plâns, am zâmbit doar când am avut puterea şi doar ca să pară că nu-mi va păsa...pentru că doare, pentru că am suferit şi pentru că uneori nu e nevoie de nici măcar un cuvânt. Repet, sunt o optimistă aşa că mă voi întoarce când mă vei chema... Parcă lucrurile încep să se schimbe pentru că înaine eram aproape iar acum suntem la o singură chemare distanţă...

Dragă eu peste cinci ani,


Nu-mi place să mă descriu sau să fiu descrisă pentru că mă gândesc că de multe ori cuvintele atât de dragi mie spun prea puţine sau ascund adevărul în cel mai frumos mod cu putinţă. Dar bănuiesc că deja şti toate astea.
Te-ai întrebat vreodată cum ai ajuns ceea ce eşti acum? Atunci să-ţi spun o poveste, una adevărată care nu începe cu „a fost odata” ci cu „cine sunt eu?” , care deşi nu are cavaleri şi frumoase domniţe are personaje nu atât de străvechi dar pe care cu siguranţă ţi la aminteşti cu drag şi care nu are un sfârşit fericit pentru simplul fapt că nu s-a scris încă unul.
Aşadar cine e persoana atât de străină care-mi scrie aceste rânduri? te întrebi. Poate-ai uitat dar noi chiar am făcut cunoştinţă într-o sâmbătă seară când, la sfârşitul primei mele depresii mi-ai zâmbit cald pe acordurile unei frumoase melodii. Nu râde dar îţi voi spune că tu şti răspunsul ceva mai bine decât mine. Eu n-am descoperit încă. Sunt doar o adolescentă care nu a învăţat încă totul. Şti foarte bine, doar ai trecut şi tu prin asta.
Nu vreau să par îngâmfată dar nu sunt simplă, ştiu asta. De fapt am trăit mici drame de fiecare dată când îmi dădeam seama că s-ar putea să mă însel. Dar nu. Când lacrimile trec îmi dau seama că „a visa” şi „a iubi” sunt verbele care îmi plac cel mai mult, că ele reprezintă creaţia şi asta înseamnă aproape o treime din viaţa mea, că un om obişnuit s-ar mulţumi cu puţin iar mie îmi place să sper.
Sunt sigură că prima zi din viaţa mea a fost călduroasă şi că ea mi-a definit caracterul. M-a făcut ceea ce sunt acum. Mi-a dat pasiune pentru vechi şi istorie dar frică şi uneori respingere pentru schimbări. Desigur, între timp am învăţat că şi ele sunt necesare... în final ele sunt cele ce te-au format pe tine nu-i aşa? Apoi mi-au adaugat pasiuni noi, m-au învăţat să admir marea şi cerul, să apreciez lucrurile mărunte şi frumosul, să-mi ascund defectele şi să ştiu că într-o zi le voi pierde cu totul şi nu în ultimul rând să-mi iubesc zi de zi adevăraţii mei prieteni, să le dedic cuvinte pentru că ştiu că doar ei şi ele sunt cele mai importante lucruri din viaţa mea. Dar, n-am uitat nici măcar o secundă să zâmbesc, să ştiu că nimic nu e întâmplător, să-mi fac visuri care poate nu se vor îndeplini niciodată.
Astăzi sunt doar eu. Cea care adoră să privească strada cu clădirile sale pustii, cea care ştie că mai are de trăit în copilărie, care râde şi plânge în aceaşi zi şi din acelaşi motiv, cea fascinată de prea multe, cea care la sfârşitul zilei scrie câteva rânduri în caietul ei albastru.
Ţi-am mai spus, sunt lucruri despre mine pe care nu le-am ştiut niciodată, lucruri ascunse, gata să iasă la suprafaţă doar privind o poză din trecut. Te cunosc atât de bine încât ştiu că asta vei face după ce termini de citit scrisoarea...dar în final nu mai contează cine sunt eu când tu încerci să descoperi cine am devenit.


poza nu e facută de mine... aş scrie site-ul dar nu mi-l amintesc