Exista lucruri la care nu ne aşteptăm niciodată. Care ne iau prin surprindere de parcă am fi trăit până atunci liniştiti în globul nostru de sticlă. Fie bune sau rele sunt lucruri care ne despart viaţa în înainte şi după, în eu de acum şi eu de atunci. Ne fac mai puternici sau din contră ne răvăşesc atât de tare încât uităm cine suntem. Există lucruri pe care e imposibil să le uităm oricât am încerca. Care ne rămân întipărite în minte şi care ne vor influenţa fiecare zi de acum încolo.
Nu cred în noroc. Nu pot să cred în noroc când fericirea mea de atunci are urmări triste astăzi. Când îmi amintesc că de ziua mea m-am crezut norocoasă iar în ziua de astăzi am aflat cât de mult mă înşelasem. Când a fi fericit înseamnă a nu-i lăsa pe ceilalţi să fie sau că binele, cel care învinge întodeauna poarta o mască ciudată de care ne temem.
"Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe." spunea Octavian Paler. Şi asta pentru că fiecare fericire pierdută aduce cu ea o mare tristeţe. Sau poate pentru că niciodată fericirea din prezent nu aduce tot fericire în viitor.
Trecutul e cel care ne face să urâm schimbările. Toate amintirile acelea frumoase ne fac să nu vrem să creştem, să ne maturizăm. Dorim să rămânem la 16 ani când aveam totul. Când nici prin gând nu ne trecea că lucrurile nu au tot timpul o explicaţie. Că timpul trece şi oamenii sunt neputicioşi în faţa lui, că uneori lipsa cuvintelor nu înseamnă frumuseţe şi dragoste ci nepăsare şi durere.
Îmi amintesc că tot atunci credeam că n-am să cresc niciodată. În naivitatea mea optimistă m-am gândit că voi fi prima care va învinge timpul şi voi dezvălui apoi secretul. Parcă a trecut o singură zi de atunci. Sau poate un secol dar timpul, cel cu care am stat de multe ori la o cafea şi pe care am crezut că-l voi păcăli a fost bineînţeles, mai puternic decât mine.
Lucrurile nu mai au un scop. Pentru mine cea de acum au încetat să mai aibă. Sau poate doar eu am încetat să mă mai gândesc la ele. Contează să stii când aşteptarea nu mai e necesară. Să realizezi că uneori încercările tale sunt fără rezultat. Să înveţi când destul înseamnă prea mult sau când prea puţin înseamnă deloc. Dar sunt lucruri în care credem cu ardoare, care ne fac să uităm cât de realişti suntem.
Dacă aştept sfârşit? Niciodată. Chiar dacă el există sau nu.
Să-ţi spun o poveste. Sau mai bine lasă-mă să-ţi cânt un cântec fără să-mi aminteşti că-s afonă. Să ţi-l şoptesc la ureche în timp ce-ţi mângâi părul... nu ceva siropos, ceva puţin ritmat, simplu, fără subînţelesuri. Poate chiar melodia aceea pe care o ascultam în cafenelele plictisite de ploaie sau când priveam împreună bradul împodobit din oraş cu ciocolata noastra caldă şi cu geanta mea amuzantă... când uitandu-te la mine vedeai tot ce eu n-am văzut niciodată.
Aminteşte-mi cum e să visezi deşi am ştiut asta întodeauna doar pentru că ştiu cât de mult îţi face plăcere. Apoi arată-mi poze alb-negru pentru că le iubesc şi explică-mi-le pentru că mereu mă prefac că le interpretez greşit.
Azi nu va mai fi special. E singura zi în care îti propun să adoptăm normalitatea de care ne amuzăm întodeauna. Am să te las să mă ţii de mână cum fac oameni obişnuiţi, am să renunţ la toate cuvintele acelea care te fac să râzi când ţi le şoptesc şi vom discuta despre vreme cu ploaia curgându-ne pe obraji ca-n filmul acela clasic pe care l-am urmărit împreună şi acum a devenit un clişeu.
Am observat că a venit toamna şi n-aş fi băgat de seamă dacă n-aş fi privit pe fereastra autobuzului care mă duce de fiecare dată în alte locuri, aşa cum fac oamenii obişnuiţi. Sau ei nu fac asta? vreau să te prefaci că n-ai citit tot ce am scris până acum pentru că tocmai am încălcat pactul nostru secret şi m-am gândit la lucruri speciale în timp ce-ţi faceam un cadou nătâng pentru ziua noastră normală. Mărturisesc că am uitat că am prmis ca astăzi să mă gândesc doar la modă şi televizor cu toate că nu ştiu nimic despre niciuna.
Îţi vei da singur seama pentru că mereu pari să-mi ghicesti gîndurile. De fapt sunt sigură că m-ai imitat şi de data asta şi ai încălcat şi tu promisiunea. Şi dacă tot am dat amândoi greş promite-mi că vom avea o singură zi obişnuită pentru că astăzi a fost altceva.

septembrie 2008



Nu mă las uşor impresionată. Sau cel puţin exista o perioadă în care chiar credeam asta. Mi-am dat seama că există o mică şansă să mă înşel astăzi când am făcut primul pas să mă împrietenesc cu papagalii mei noi şi frumoşi despre care am crezut că nu mă vor iubi niciodată sau când am ajuns în dreptul liceului în ultima mea "prima zi de şcoală" şi am simţit din nou emoţia aceea din clasa a cincea când îmi era dor de învăţătoare şi frică de profesori. Sau să fii fost doar vremea de afară cu ploaia şi frigul, cu medalionul meu pe care şi acum îmi e greu să-l dau jos de la gât, sau vântul, umbrela, scrisoarea din aprilie 2007 sau "mâine nu ai cum să mai visezi"sau melodia aceasta pusă obsesiv pe repet dar astăzi nu am respectat unul dintre cele zece lucruri pentru clasa a XIIa.
Iar mâine...tot toamnă, tot noi, tot frunzele căzute în parcul prin care nu trec niciodată înainte de şcoală de teama să nu-mi placă prea mult imaginea porumbeilor pe care îi hrănesc de fiecare dată.
a! şi mirosul de ploaie pe care ştiu că-l iubesc .

Am minţit. Nu ştiu dacă timpul e de vină pentru că nu scriu prea des şi poate sunt doar eu cu starea mea confuză. Sau frica de a dezamăgi. Încerc să schimb asta.

Dragă călător ce vei găsi această scrisoare,




Îmi place să merg cu trenul. Mi-am închipuit de fiecare dată că mă va duce într-un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată dar care să nu-mi aducă nicio schimbare. Am crezut tot atunci că drumul e mai important decât destinaţa deşi iubesc enorm locurile. Opririle nu sunt plictisitoare, nu-ţi face griji. Te fac să filosofezi pe file albe de hârtie pentru că întodeauna cuvintele sunt mai puternice decât orice pod construit.
Nu te întrista dacă nu ai o companie plăcută, poţi oricând să te refugiezi în amintirile tale. Să-ţi aminteşti că ai făcut poze, că ai iubit pentru o seară sau două, că te-ai stropit cu suc de portocale sau că "ai închis marea în ochi". Să-ţi aminteşti oricând, orice, fie plăcut sau dureros. Pentru că toate amintirile sunt bune şi pe toate le vei păstra în valiza pe care o porţi tot timpul cu tine. Cât despre companie... chiar lângă mine s-au aşezat două necunoscute care au decis să-şi împărtăşească viaţa. Dacă te întorci de undeva să nu te întristezi pentru că, cu siguranţă te aşteaptă cineva în fiecare gară, la fiecare oprire pe şine gata să te primească cu braţele deschise. Iar dacă pleci spre ceva să nu-ţi fie dor pentru că sunt locuri în care amintirile devin cele mai frumoase lucruri. Poate ne vom vedea cândva călătorule. Poate îţi voi zâmbi şi nici măcar nu mă vei recunoaşte... dar îţi vei aminti cu siguranţă de rândurile mele.



Cu dragoste, cea cu care ai împărţit locul în tren fără să-ţi dai seama
P.S. M-am întors din vacanţă şi promit să scriu mai mult de aici înainte.
Ne schimbăm, creştem, împlinim 18 ani şi nici nu ne dăm seama de asta... ca şi cum nici nu ar fi plângem că s-a întâmplat şi nu ştim dacă de fericire sau de tristeţe. Sau nu plângem... ne amintim fiecare secundă ca şi cum ar fi fost ieri deşi noi mereu am fost supărate pe timp. Respirăm. Nu pe ntru că am învins trecutul sau pentru ca ne aşteaptă cel mai luminos viitor ci pentru că amintirile din prezent sunt cele mai frumoase.
Zâmbesc. Pentru că am refuzat să spun e cea mai frumoasă zi din viţa mea de fiecare dată când aş fi vrut ştiind că vor urma foarte multe. Pentru că, cu prieteni ca aceştia cine mai are nevoie de altceva şi pentru că ieri, astăzi, mâine sunt doar amintiri care ne vor aduce zâmbetul pe buze.Ca şi sutele de fotografii. Pentru că viaţa noastră e tocmai un tablou pe care-l colorăm în fiecare secundă . Cu mine, cu tine, cu noi: cu cele mai frumoase culori pe care le-am iubit vreodată.
Pentru că "avem cât vrem noi" devenim mai înţelepţi, nu mai bătrâni cum îmi place să spun, iubim fiecare persoana care ne-a fost alături sau care nu ne-a fost doar pentru că s-a întâmplat în viaţa noastră; ne fascinează lucrurile şi ne dorim mai mult pentru că sunt momente în care vrei să strigi "sunt fericit"....
Ştiam că fericirea e altă poveste. Povestea noastră.
Şti la ce m-am gândit azi? Să hrănim împreuna porumbeii şi să ne amuzăm ca altădată pe seama penelor lor ciufulite. Mi-e dor de asta, ţi-am mai spus? Mi-a fost atât de dor aseară încât înainte de a mă culca mi-am pus o dorinţă şi n-am mai adormit... nici măcar nu m-am gândit că peste doar câteva ore voi realiza cu tristeţe sau mai bune zis cu dezamăgire că dorinţele se împlinesc întodeauna dar niciodată aşa cum vrem noi. Ce paradox! nu putem ghici viitorul, putem doar să ne închipuim ce va urma dar niciodată cu exactitate.
Întodeauna va fi mai frumos sau mai trist dar eu sunt o optimistă, ai uitat? N-am încetat să cred în tine, în noi, n-am încetat să derulez filmul nostru cu dansuri stupide şi mimă, cu mîncare şi şamanie pe covor pentru că am fost atunci atât de buni protagonişti, regizori dar mai ales scenarişti. Am iubit să scriu scenariul acela şi încă mai iubesc chiar daca deocamdată mi-am pierdut toate ideile mele, precum şi fiecare părticică din mine care s-a desprins cumva. Le voi lipi, bineînţeles pentru că îmi plăcea atât de mult sa fac puzze-uri când eram mică. Ai citit? Am folosit pentru prima oară trecutul. Nu te învinovăţesc dar astăzi nu am fost deloc copii, după zeci de minute de aşteptare, după sute de lacrimi.. Nu, nu mă compătimi... nimic nu-i întâmplător ştiai? De fapt trebuie să şă-ţi aminteşi pentru că asta ţi-am spus-o de multe ori... de prea multe ori. Nici eu, nici tu şi nici măcar zâmbetele noaste în oglindă...
Te-am căutat, am plâns, am zâmbit doar când am avut puterea şi doar ca să pară că nu-mi va păsa...pentru că doare, pentru că am suferit şi pentru că uneori nu e nevoie de nici măcar un cuvânt. Repet, sunt o optimistă aşa că mă voi întoarce când mă vei chema... Parcă lucrurile încep să se schimbe pentru că înaine eram aproape iar acum suntem la o singură chemare distanţă...

Dragă eu peste cinci ani,


Nu-mi place să mă descriu sau să fiu descrisă pentru că mă gândesc că de multe ori cuvintele atât de dragi mie spun prea puţine sau ascund adevărul în cel mai frumos mod cu putinţă. Dar bănuiesc că deja şti toate astea.
Te-ai întrebat vreodată cum ai ajuns ceea ce eşti acum? Atunci să-ţi spun o poveste, una adevărată care nu începe cu „a fost odata” ci cu „cine sunt eu?” , care deşi nu are cavaleri şi frumoase domniţe are personaje nu atât de străvechi dar pe care cu siguranţă ţi la aminteşti cu drag şi care nu are un sfârşit fericit pentru simplul fapt că nu s-a scris încă unul.
Aşadar cine e persoana atât de străină care-mi scrie aceste rânduri? te întrebi. Poate-ai uitat dar noi chiar am făcut cunoştinţă într-o sâmbătă seară când, la sfârşitul primei mele depresii mi-ai zâmbit cald pe acordurile unei frumoase melodii. Nu râde dar îţi voi spune că tu şti răspunsul ceva mai bine decât mine. Eu n-am descoperit încă. Sunt doar o adolescentă care nu a învăţat încă totul. Şti foarte bine, doar ai trecut şi tu prin asta.
Nu vreau să par îngâmfată dar nu sunt simplă, ştiu asta. De fapt am trăit mici drame de fiecare dată când îmi dădeam seama că s-ar putea să mă însel. Dar nu. Când lacrimile trec îmi dau seama că „a visa” şi „a iubi” sunt verbele care îmi plac cel mai mult, că ele reprezintă creaţia şi asta înseamnă aproape o treime din viaţa mea, că un om obişnuit s-ar mulţumi cu puţin iar mie îmi place să sper.
Sunt sigură că prima zi din viaţa mea a fost călduroasă şi că ea mi-a definit caracterul. M-a făcut ceea ce sunt acum. Mi-a dat pasiune pentru vechi şi istorie dar frică şi uneori respingere pentru schimbări. Desigur, între timp am învăţat că şi ele sunt necesare... în final ele sunt cele ce te-au format pe tine nu-i aşa? Apoi mi-au adaugat pasiuni noi, m-au învăţat să admir marea şi cerul, să apreciez lucrurile mărunte şi frumosul, să-mi ascund defectele şi să ştiu că într-o zi le voi pierde cu totul şi nu în ultimul rând să-mi iubesc zi de zi adevăraţii mei prieteni, să le dedic cuvinte pentru că ştiu că doar ei şi ele sunt cele mai importante lucruri din viaţa mea. Dar, n-am uitat nici măcar o secundă să zâmbesc, să ştiu că nimic nu e întâmplător, să-mi fac visuri care poate nu se vor îndeplini niciodată.
Astăzi sunt doar eu. Cea care adoră să privească strada cu clădirile sale pustii, cea care ştie că mai are de trăit în copilărie, care râde şi plânge în aceaşi zi şi din acelaşi motiv, cea fascinată de prea multe, cea care la sfârşitul zilei scrie câteva rânduri în caietul ei albastru.
Ţi-am mai spus, sunt lucruri despre mine pe care nu le-am ştiut niciodată, lucruri ascunse, gata să iasă la suprafaţă doar privind o poză din trecut. Te cunosc atât de bine încât ştiu că asta vei face după ce termini de citit scrisoarea...dar în final nu mai contează cine sunt eu când tu încerci să descoperi cine am devenit.


poza nu e facută de mine... aş scrie site-ul dar nu mi-l amintesc

unele lucruri nu se schimbă niciodată...

Unele lucruri nu se schimbă niciodată, mi s-a spus de atâtea ori încât am uitat şirul. Oricât te-ai strădui, oricât ai încerca şi oricât de mult ţi-ai dori există lucruri care rămân la fel. Indiferent de timp, indiferent de soartă şi mai ales indiferent de tine.

Mi s-a spus tot atunci să nu ma îngrijorez fiindcă unele lucruri sunt peste puterea noastră. Dar asta se ştie deja. Suntem construiţi să vrem mai mult, să visăm la ceva în taină sau să ne punem dorinţe de fiecare dată când avem ocazia dar uităm că lucrurile nu se întâmplă întodeauna aşa cum vrem. Ne învinuim pentru asta, plângem, suspinăm tocmai atunci când nu e vina noastră, tocmai atunci când meritam mai puţin.

"Omul e o creatură atât de ciudată" îmi spuneam când eram mică şi dădeam de câteva greutăţi. Nu e întodeauna sigur, nu are puteri miraculuase care să-l metamorfozeze imediat, obişnuieşte să mintă, să iubească, să dispreţuiască, îi plac atâtea lucruri dar îi e greu să şi le amintească pe toate şi nu încetează niciodată să se considere minunat. Omul râde pe stradă indiferent dacă i se pare amuzant sau nu, oricum se cuvine să facă asta fiindcă el a inventat strada. Se chinuie minute în şir să construiască castele de praf pe malul mării, pe care cel mai firav val le va dărâma, pentru că în el zace un suflet de artist. Şi dacă tot vorbim de artişti tot el înşiră cuvinte pe foi îngălbenite de vreme, tot el încearcă să compună versuri sau muzică doar pentru că îi face plăcere.

Omul e o creatură atât de ciudată... poate face orice pofteşte, e liber de tot şi de toate şi totuşi îmi repetă de câte ori ne întâlnim că unele lucruri nu se schimbă niciodată...

început

Am primit leapşa de la natty să povestesc începuturile mele de pupăcioasă şi, având în vedere faptul că nu am mai scris de ceva vreme m-am gândit să profit de timpul liber şi să nu o mai las prea mult să aştepte....

Ţin să precizez încă de la început că nu sunt o mare pupăcioasă şi cred că n-am fost niciodată... dar bineînţeles eram mică, cu bucle blonde şi ciorăpei cu dantelă iar mama mea era în al nouălea cer de fiecare dată când mă lua de la grădiniţă iar eu îi povesteam cât de îndrăgostită sunt eu de colegul meu de grupă sau cât de mult m-a supărat doamna educatoare că l-a pedepsit tocmai pe el fiindcă şi-a vărsat laptele pe planşa mea de desen. Recunosc, acum par toate clisee dar pe atunci ma înroşeam până în vârful urechilor când mama mea insista sa facem la fiecare serbare o poză "doar voi doi că tare frumoşi mai sunteţi" sau când timizi şi mici ne prindeam de mână să importalizăm momentul cum se cuvine. Tot atunci, tot la o sebare, tot eu purtând rochită din pânză topită de emoţie şi pantofiori din lac roşii, tot el cu papion negru pus de mama lui în aşa fel încât să-l văd ca pe făt frumos, de fapt chiar a fost prinţ într-una dintre scenete!:) m-a sărutat prima oara pe obrazul meu îmbujorat. Desigur e doar un început frumos şi copilăros dar nu aşa e întodeauna?

Sunt curioasă să aflu începuturile cu pupici de la irina, că tot mă pupă ea de câte ori are ocazia; de la adina să nu se plictisească în weekend, de la erika pentru că mi s-a făcut dor de ea şi de la ana, dacă îşi face timp prin palatul ei de neprinsesă
E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodata. De fapt mereu te-am minţit când aduceai în discuţie subiectul. Nu te-ntrista, minciunile sunt uneori constructive spunea, ca de fiecare dată un om prea bătrân şi prea înţelept. Desigur, trăim la prea multe decenii distanţă ca să-l mai pot întreba la ce s-a referit cu exactitate. Oricum e posibil să fii avut o oarecare dreptate. Dar asta e o altă poveste...
E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodată: sunt sigură cândva am ştiut cine sunt, chiar dacă doar pentru o secundă, chiar fară să-mi dau în totalitate seama. Pot să jur, cânva mă cunoşteam atât de bine încât nici nu era nevoie să mă caut. Atunci, urmele din zapadă păreau perfecte, secundele păreau parcă mai scurte, tristeţea mai puţin dureroasă şi lacrimile mai seci... atunci n-auzeam soapte şi frânturi de vise cand închideam ochii ci vedeam amintiri colorate ca într-un albun de fotografii vechi legat în piele. Nu speram, ştiam. Nu doaream , ştiam că se va îndeplini câteodată. Nu-mi placea mai nimic pentru simplul fapt că-mi erau cunoscute deja. Nu râdeam fiindca îmi aminteam că o mai facusem. Iar pentru plâns nu se găseau motive. Mă ştiam atât de bine încât într-un acces de neştiinţă m-am hotărât să uit şi să nu-mi mai pese. Dar asta e cu totul altă poveste...
E ceva despre mine ce n-ai ştiut niciodată? Într-adevar. Chiar despre mine. Cea care adoră să creeze poveşti chiar mai mult decât să le citească. Cea care te amuză întodeauna crezând în legende copilăreşti . Cea care odată a încălcat pactul nostru şi s-a descoperit într-o carte cu coperţi arămii şi fundă violet chiar dacă culorile nu se potrivesc niciodată. Cea care a omis întodeauna să-ţi spună un lucru că e o singură poveste pe care nu-mi place să-o spun nimănui... a mea. Pentru că e doar o altă povste...

...depresie

Singura depresie din viaţa mea s-a terminat într-o sâmbătă seara în timp ce ascultam o melodie. Nu-mi amintesc exact titlul sau versurile dar aş putea să ţi-o fredonez încet, la ureche, chiar dacă nu m-am pricept nicioadată. Atunci am ştiut că nu se mai poate întâmpla nimic rău, că orice, oricât, oricum va fi mai bine. Mult mai bine. Am zâmbit cum n-o mai făcusem niciodată şi nu mi-a păsat de ora, de data şi implicit de timp, nu mi-a păsat de nimic fiindcă ştiam că se terminase. O ştiam cu fiecarte fâşie din sufletul meu, cu fiecare arteră, cu fiecare părticică din mintea mea. O simţeam. Ca atunci cand ţi se întâmplă pur şi simplu fără să şti de ce şi in fond fără măcar să-ţi pese. Să conteze doar ce a fost.
O schimbare... am oftat. O schimbare placută care m-a făcut să redevin eu deşi nu sunt încă sigură ce înseamnă asta.
Singura depresie din viaţa mea s-a terminat într-o sâmbătă seara ... ce amuzant sună acum. Parca ar fi trecut prea mult timp care mă face să-mi amintesc aşa de greu. Poate nici nu mai merită să-mi amintesc... ca atunci când uiţi minciunile doar că de această dată era adevarat.

Din nou leapşa... de această dată cu cărţi

Înainte să se termine 2007 am primit de la Irina o leapşa ... să-i spunem de cultură
Trebuie să iau cea mai apropiată carte, în cazul meu "Viaţa pe un peron" Octavina Paler, fiindcă am primit-o de Crăciun şi m-am apucat să o recitesc, să deschid la pagina 123, găsesc a cincea frază şi scriu următoarele patru fraze... Iată ce a ieşit:

"Şeful îmblânzitorilor asculta şi el vântul. În clipa următoare din colibă îşi facu apariţia o femeie îmbrăcată aproape în zdrenţe, dar zdrenţele nu făceau decat să-i scoată şi mai mult în relief frumuseţea neruşinată şi provocatoare, aşa cum în noroi florile sunt şi mai strălucitoare uneori. Era înaltă, avea părul scurt, carnea arămie şi contrasta violent cu aspectul sordid al îmblânzitorilor. Exista ceva exotic în toată fiinţa ei de floare echivocă a smârcurilor."
Mi-ar fi plăcut să fie un altfel de pasaj... oricum mi-a luat ceva sa număr având în vedere că prima frază are mai mult de o jumătate de pagină.

Leapşa merge mai departe la: erika( tot spunea ea ca are prea multe pe blog:) , adina (sunt curioasă dacă are "Ciuma " pe lîngă ea) apoi natty să văd ce mai citeşte