Dragă străinule,

Nu ţi-am mai scris de foarte mult timp. Mi-a fost teamă. Tipul acela de teamă care nu se referă la ceilalți ci la tine. Adică la mine. Pare aşa de complicat în scris. Tu ştii la ce mă refer, sunt sigură. Îmi spuneai că oricum teama nu vine decât din interior. Mie mi-era des teamă că nu fac lucrurile cum trebuie şi am încetat să te mai întreb. Am încetat şi să mă mai gândesc la asta pentru că mi se face frică. Gândul la teamă mă sperie. Sună amuzant. Pariez că râzi în timp ce citeşti. Îţi aminteşti când spuneai că eu pot să râd din nimic. Tu numeai asta calitate, eu credeam că-i fericirea. Am fost, însă şi nefericită atunci când mă aşteptam cel mai puţin la asta. Te aştepţi vreodată la nefericire? Mie, cea care acum iubeşte să aştepte, mi se pare ciudat să te aştepţi la nefericire. Eu aştept să fiu fericită, ce rost are să aştept ceva ce nu vreau să se întâmple? şi acum mai râd din nimic.

Au trecut deja doi ani de când ne-am întâlnit prima oară. E ciudat, dar nu ştiu prea multe despre primăvara aceea deşi e vârsta pe care am iubit-o cel mai mult. 16 ani. Pot să-mi amintesc, dar într-o zi am vrut să uit totul. Şi chiar am uitat atunci. E paradoxal nu-i aşa? Nu pot să-ţi descriu sentimentul pentru că e mai mult de atât. Ce ciudat sună mai mult de atât, nu-i aşa? Mai mult de atât. mai mult de atât. mai mult de atât...

Încă mă mai amuză amintirile noastre chiar dacă doare. Încă îmi mai fură un zâmbet în colţul gurii ce am filmat atunci când m-ai făcut să mă întreb dacă e ok să iubeşti atât de mult marea. Sau casele cu ochi care te privesc tot timpul. Nu mi-am răspuns. Asta nu înseamnă că nu vreau să uit totul. Încă mai vreau. Doar că acum nu mai pot.

Următoarea scrisoare pe care ţi-o scriu va fi de la Londra nostră şi va ploua. Între timp am să beau ceai din ceainicul pe care l-am primit de ziua mea Şi am să fiu fericită ca atunci.

Nu mai aştept. Îţi scriu. Nu-mi răspunde.