Leapşa şi primele mele "beţii"

De curând (a se citi „acum ceva timp”) am primit leapşa de la Corina să scriu care au fost primele mele beţii. Ea îţi începe povestea aşa: „Citind recenzia unei cărţi numite sugestiv Prima beţie, m-am gândit la "prima mea beţie". Nu la una propriu-zisă, ci mai degrabă (aşa cum menţionează şi Constantin Acosmei în articol) la momentul desprinderii de copilărie.”
După cum se aştepta şi Corina nu am să vorbesc despre prima beţie propriu-zisă, ci despre câteva prime beţii metaforice, care să reprezinte, mai mult sau mai puţin, etape de maturizare să le spunem uşor forţate.

Când am citit ideea ei mi-a venit inevitabil în minte un pasaj din „Viaţa ca o pradă” pe care l-am avut de comentat în clasa a noua, o perioadă destul de plină de „beţii” pentru mine. Nu am furat nicio pâine, nu am întâlnit pe nimeni misterios care să-mi deschidă ochii, nu am fugit niciodată de acasă încercând să-mi schimb destinul sau alte lucruri nebuneşti care să mă îndepărteze brusc de copilărie.

Am copilărit mult. M-am jucat de câte ori am avut ocazia şi m-am visat în atât de multe feluri pe care nici dacă vreau nu mi le mai aduc aminte. Paradoxal, am păstrat cu mine un strop de maturitate care m-a protejat de efectele unor „treziri la realitate” prea bruşte. Probabil de aceea am avut doar câteva „beţii” serioase.

Despre ultima şi cea mai importantă aşa-zisă beţie nu voi mai scrie pentru că sunt sigură că deja i-am alocat prea multe - niciodată de ajuns- cuvinte.

Prima, însă s-a întâmplat pe la vârsta de 6 ani când mi-am dat seama că voi muri şi că lumea poate să continue şi fără mine. Toate astea au pornit de la antena parabolică a vecinilor mei despre care îmi imaginam că e un OZN gata să atace întreaga planetă. Ştiu că de la asta până la întreaga tragedie a morţii e o cale destul de lungă, dar probabil puţin egoistă, numai ideea că totul se va termina pentru mine odată şi pentru ceilalţi nu m-a îngrozit o noapte întreagă.

Surprinzător, tot legat de asta s-a petrecut o „beţie” care avea să dureze cam doi ani începând cu „Poveste fără sfărşit” citită într-a şasea şi culminând cu o poveste-pildă din care am dedus eu cel mai frumos compliment. De la asta am pornit şi o nouă modă prin clasă care abunda de întrebări de genul „ce e nimicul?” sau „cum e când nu simţi nimic?”. Şi cum fiecare are o prioadă în care se întreabă tot felul de lucruri spirituale, eu am pierdut timpul încercând să înţeleg ce e în mintea ateilor şi imaginându-mi cum ar fi să nu mai existe nimic după moarte şi din nou ce simţi când nu simţi nimic. Povestea care m-a făcut să nu-mi mai pun atâtea întrebări existenţiale legate de moarte şi care să-mi justifice teama de ea suna cam aşa: „Viaţa e ca un câmp cu o mulţime de ciori. Dacă treci singur printre ciori nu îţi va fi frică, însă dacă ai un fir de grâu în mână întodeauna te vei teme că păsările ţi-l pot mânca.”

Am scris despre primele „beţii” care mi-au venit în minte. Celelalte s-au petrecut un pic mai târziu, cu sau fără legături între ele. Au mai fost câteva la care am făcut sau voi face aluzii în ceea ce scriu pe blog. Sau altele despre care nu-mi place să vorbesc decât simbolic. Şi probabil alte câteva care vor urma pentru că mereu am crezut că nu ne desprindem niciodată cu totul de copilărie.

Leapşa merge la irinuc pentru că scrie din ce în ce mai rar, la ruxi pentru că am descoperit-o de curând şi îmi place cum scrie, la neprinţesă ca să găsească ea ceva frumos de spus (şi) despre asta şi la natty cu toate că nu a mai scris de foarte mult timp, dar poate îi dă inspiraţie.

Altceva


Uneori ni se pare totul schimbat. Ca şi cum abia ne-am fi trezit dintr-un somn lung, mai obosiţi decât ne-am culcat. Creştem. Nu devenim neapărat adulţi, devenim alţi oameni. Oameni pe care uneori ni se pare că nu-i mai cunoaştem. Parcă trăim altceva şi suferim când nu ne găsim locul. Nu ştim că totul continuă ca într-o pictură op art pe care încercam să o facem când eram copii. Când creştem nu mai există liste negre pe care să-i trecem pe cei care ne supără, nu mai există momente în care să-i aşteptăm pe ceilalţi să ne sară în ajutor.

Nu mai copletăm oracole, dar încă nu am aflat cum e să nu mai simţi nimic. Nu ne mai găsim aşa de uşor cuvintele pentru că ştim că ele pot răni atât de tare. Ne simţim mai des dezamăgiţi, trădaţi, rataţi, singuri, dar simţim mai tare dragostea, zâmbetele, străngerea de mână, îmbrăţişările. Nu ne mai gândim la viitor ca la o poveste fermecătoare şi nu ne mai planificăm fiecare secundă cu interes pentru că răspundem pentru fiecare iluzie pe care o facem. Nu ne mai entuziasmăm din nimic. Nu ne mai amintim cum era când ne făcema temele în calasa întâi sau cum am învăţat să sărim şotronul. Găsim că totul se împarte în începuturi şi sfârşituri şi ni se pare înţelept să credem asta.

Nu ne mai trăim viaţa cu acea înfrigurare, emoţie care ne caracteriza atunci şi cu care i-am făcut să ne iubească. Nu ne mai pasă de multe lucruri şi ne simţim speriaţi.

Adormim. Visăm poveşti nemuritoare care ne fac să zămbim. Credem din nou în noi, în ceilalți, în fericire. Ne refugiem în cutia Pandorei și începem din nou să scriem ca și cum nimic nu s-ar fi întmplat.