Leapsa:)

BEST
1. Male friend: -
2. Female friend: e la singular asa ca ma conformez cu toate ca as umple foaia... onee-chan
3. Vacation: vara asta... apus in tren, scoici, noapte, prieteni, balcon, uneori plansete in camera de hotel dar mi-a trecut, zambete, nisip, mare, soare, dor, ganduri, inspiratie, idei...
4. Age: sunt tentata sa zic fiecare in parte dar avand in vedere ca inca regret ca s-a terminat, 16
5. Memory: toate

WORST
1. Time of day: primele 5 minute dupa ce ma trezesc
2. Day of the week: depinde
3. Food: fasolea, mazarea si in general tot ce traieste in pastai:)
4. Memory: imi amintesc din nou de ce zicea bunica mea

LAST
1. Person you saw: onee-chan ( isi face unghile langa mine:)
2. Person you talked to on the phone: rox
3. Hugged: cred ca adina inainte sa ne ciondanim... sau teo la plecare
4. Text messaged: anca
5: IM: rox

YESTERDAY
1. What did you do: m-am trezit tarziu, am invata pentru teza la istorie cu pauze foarte lungi, am citit harry potter:) ( da adina, stiu:) am facut shaorma si bineinteles am mancat-o
2. Who were you with: cu onee-chan
3. Bad/Good day: good, avand in vedere ca nu am facut mare lucru
4. Lose something: poate timpul
5. Fall out with someone: -

TODAY
1. What are you doing now: mananc pufuleti
2. Today in general: scoala (am dormit la psihologie, romana constructiva, discutii aprinse cu adina si rox, latina spre groaznic....) mancat, atipit la desene, invatat, spalat vase si acum leapsa...
3. Wearing: haine:) si sosete diferite...
4. What did you eat for lunch: pui
5. Better than yesterday: nu stiu

TOMORROW
1. Is: marti
2. Got any plans: teza, ascultat la franceza probabil
3. Getting Lucky: sper
4. Dislikes about tomorrow: ascultat
5. Do you have work: putin

FAVORITES
1. Number: 21, 8
2. Song: in acest moment Fidelity-Regina Spektor
3. Colour: albastru
4. Season: tot in acest moment iarna... dar cand ninge
5. State: Romania?!

CURRENTLY
1. With someone: nu
2. Missing someone: poate
3. Mood: optimista
4. Wanting: mai mult timp....

Leapsa am primit-o de la erika si natty si sunt curioasa ce ar raspunde adina, irinuca, rox, si teo

Oamenii ajung întodeauana la timp. Sigur, poţi să mai citeşti odată fiindcă n-ai să mă crezi nici măcar după aceea.

Şi totuşi, nu mint. E cât se poate de adevărat. Oamenii sunt întodeauna punctuali. Ajung exact atunci când trebuie să ajungă, nici o secundă în plus, nici o secundă în minus. Şti ce-i mai amuzant? Nu ne dăm aproape niciodată seama de asta. Negăm, argumentăm, explicăm, şi nu realizăm că totul e atât de simplu în complexitatea sa încât se întâmplă numai atunci când e nevoie să se întâmple.

Poate dacă am conştientiza cu toţii asta, am renunţa într-o zi la ceasuri, le-am arunca de la balcon chiar dacă avem terasă, le-am uita în seratare ascunse cu petale parfumate şi doar uneori în noptile târzii le-am mai auzi ticăitul obosit. Atunci "am întârziat", "devreme" sau "două şi jumătate" ar părea atât de străine. Chiar timpul însuşi ar devenii străin, am uita cum se pronunţă, cum se explică, am uita chiar de existenţa lui. Dar atunci cum vom putea spune, în alţi termeni că ajungem la timp? Desigur, punctualitatea e un sinonim apropiat dar punctualitatea înseamnă timp şi eu deja am uitat cum se scrie...

Cine nu sunt eu?

Contează? Mereu sunt întrebată"tu cine crezi că eşti?"şi "niciodată cine crezi că nu eşti?"
Am zeci de eseuri cu "cine sunt eu ?"... am zeci de eseuri pe care le schimb de la clipă la clipă, pe care le mototolesc şi le arunc la coşul de gunoi, pe care le îndosariez în albastru sau arămiu, le modific, le recunosc sau le neg şi toate acestea doar în mintea mea.
Am zeci de eseuri cu "cine sunt eu" şi nici macar unul cu "cine nu sunt". E logic! Suntem, existăm, trăim, respirăm... am mai interesa pe cineva dacă n-am fi? Aş smulge vreo lacrimă sau vreun surâs, vreo vorbă bună dacă în locul zecilor de eseuri aş avea unul singur cu "nu sunt".
L-ar citi cineva? L-ar adora cineva? L-ar păstra cineva? Poate nici chiar eu...
Cine nu sunt eu? Grea întrebare. Cine nu vreau să fiu? Poate şi mai grea. Chiar mă gândeam că negaţile sunt dificile.
Poate în final nici nu conteaza cine sunt acum sau cine nu sunt ci doar ce voi rămâne în amintirea celorlalti că am fost sau că n-am fost. Daca ştiu răspunsul? Vă spun că nu... şi nici nu mai încerc să-l aflu.

Când am pus piciorul pe prag am ştiut că acesta va fi cel mai lung drum din viaţa mea. Îl mai parcursesem dar atunci eram doar un copil şi nu ştiam asta, acum devenind doar un copil cu o oarecare cultură, care ştie sau crede că încă mai e mică. Atunci nu te ţineam de mână fiindcă, doi copii fiind ne jucam jocuri stupide cu flori şi orfelinate...
Acum, scriind asta mi-am jurat că nu o voi publica niciodată, ştiind că jurămintele se încalcă deseori.
Speram să fie un nou început, un început doar al meu, nu un revelion colectiv ci unul personal pe care să-l resimt cu toată fiinţa mea. Să mă schimb. Să nu mă mai supraapreciez. Să nu mă mai iubesc atât de mult. Să nu mă mai mulţumesc cu puţin. Azi am spus de prea multe ori "eu nu vreau asta". Eu nu mă văd făcând asta şi nu regret. E un adevăr nu o jignire. E un strigăt disperat dar sincer. Un strigăt de copil matur... un strigăt de 17 ani. Ce ironie! 17 ani nu înseamnă nimic când plângi că i-ai împlinit, nu înseamnă nimic când iubeşti şi te iubeşte, nu înseamnă nimic când îi ai fiindcă ai fi vrut 16. Ei înseamnă ceva doar la 85 şi atunci e posibil să nu-ţi mai aminteşti. Nu râde, nu e o glumă e o presupunere şi nici măcar una amuzantă.
Azi nu ştiu ce vreau să fiu dar pare în regulă căci nu am ştiut niciodată. Pare am spus? citeşte la negativ fiindcă azi mi-am încălcat toate principile fără resentimente sau plânsete. În primul rând m-am lăsat influenţată şi încă nu ştiu dacă e bine sau rău şi în al doilea rând... al doilea rând nu mai contează când sunt atât de confuză. Am învăţat ceva, sau poate îl ştiam deja dar confuzia îşi făcea până acum efectul: oamenii trişti plâng dar oamenii veseli suferă... şi doare.

Realizat pe 6 octombrie. Abia după o lună întreagă am găsit curajul să-l public.

Vârstă

"Nu pot iesi cu el, e prea mic! " "Uite-o pe tipa aia, iubitul ei i-ar putea fi tata!" sunt fraze pe care, de la un timp le aud tot mai des la televizor, la prieteni, in reviste si nu mica mi-a fost mirarea cand azi, la o discutie simpla la cafea am afirmat chiar eu acest lucru. Asta ma face sa ma intreb: este varsta un impediment atat de mare in zilele nostre? Sta oare ea in calea marilor iubiri, prieteniilor de-o viata sau relatiilor de colegialitate?
Traditionalisti sau moderni, conservatori sau prea liberi, cu totii avem principile noastre pe care nu le incalcam niciodata. Este varsta unul dintre acestea? Am evoluat, asta e clar, chiar daca mai exista exemplare umane ce ne deovedesc contrariul iar aceasta evolutie a adus cu ea atatea modificari incat fiecare dintre noi incearca sa se adapteze. Totusi varsta a ramas inca un subiect delicat pe care putini il deschid. Stim din copilarie ca nu e frumos sa intrebi ce varsta are o domnisoara si ne purtam cavalereste sau din contra, e tanara, frumoasa si ii vorbim ca de la egal la egal ca doar suntem de-o seama... Dar ce faci cand afli ca "de-o seama" inseamna azi, cu toata chirurgia plastica 54 de ani si ca de la egal la egal nu suna atat de bine cand va despart 360 de luni? Pe batrani parca nu-i mai apreciam si asta numai din cauza locurilor din tranvai.
Dar varsta e ceva relativ. Poati arata de 30 si sa ai 16, te poti juca precum un copil, bunic fiind. In ziua de azi varsta nu mai inseaman numic.. atunci de ce conteaza atat de mult?
Sunt o persoana rezonabila, stiu ca varsta nu mai inseamna mare lucru in comparatie cu o personalitate puternica. Sa ies cu cineva cu 10 ani mai mare? Niciodata! dar desigur am doar 17 ani...

...pentru ca m-ai invatat ca ploaia e minunata

Ce ai spune daca ti-as propune sa stam pur si simplu, fara sa ne gandim la nimic, sa uitam ce am fost, ce suntem si sa nu ne mai facem probleme intrebandu-ne ce vom fi? Sunt sigura ca ai accepta pentru ca asta am visat mereu in zilele innorate de august, cand nu ploua dar picura, in noptile senine de decembrie cand, in locul ninsorii ne jucam cu amintiri si cum ai adauga tu, cu vise sau in diminetile de aprilie cand incercam sa iubim fiecare nor, fiecare raza de soare... Intradevar. Am visat asta. Mi-am dorit. Ne-am dorit impreuna dar azi am sa recunosc, intr-o zi speciala ca te-am tradat pentru ca oricat de boem ar parea eu nu vreau sa uit... Prefer sa-mi amintesc pur si simplu, spontan decat sa uit voluntar. Iti amintesti cand frigul ne facea sa visam impreuna, in statie la mare? Cand te-am vazut plangand si nu am putut sa te las pana nu te-am vazut in tranvaiul pe care-l urasc asa de mult fiindca ne desparte intodeauna? Sunt doar intrebari retorice, desigur, fiindca stiu ca sti...
Valorile, obiceiurile, amintirile, visele noastre prostesti imi formeaza viata iar eu, ti-am mai spus, imi iubesc viata. Sti la ce m-am gandit mai demult? Ca daca in momentul acesta m-as trezi si mi-as da seama ca tot cea am trait pana acum e un vis iar eu sunt un inger mi-ar parea rau...
Atunci hai sa nu ne para rau! Sa nu uitam nici impreuna, nici separat, nici macar pentru un moment! Sa ne amintim mereu ca pastram in suflet o viata... pentru tine, pentru noi, pentru ploaie...

...dragoste`

Crezi in dragoste? M-a intrebat el cu ochii lui mari si parca atat de albastrii si apoi a sunat telefonul si am regretat pentru prima oara saptamana asta ca l-am pus sa sune.
M-am trezit si-mi amintesc ca e abia luni, ca weekendul s-a dus, la fel si visul meu frumos. Imi iau un halat si pun sa-mi fac un ceai fiindca dimineata e frig si-mi lipseste asa mult focul de tabara de aseara, cadrul meu feeric unde se desfasura o intreaga poveste romantica. Asta imi aminteste de tanarul chipes si ma face sa ma intreb: cred cu adevarat in dragoste?
Nu am trait-o, recunosc, sau nu genul aceala de dragoste dar am crescut crezand in ea cu o pasiune iesita din tipare si m-am ascuns mereu mintind ca nu cred. Dragostea? Am spus, am scris, am inventat, am contrazis definitii doar ca sa-mi dovedesc ca eu cred cu adevarat si, totusi a mai ramas un semn de intrebare.
Am citit basnme si povesti de iubire cu nemiluita si intr-un timp v-as fi recitat pasaje intregi din Romeo si Julieta dar pot fi sigura ca eu cred in dragoste?
Dragoste inseamna fara indoiala pentru fiecare altceva. O emotie, un fior, o senzatie... O simti chiar daca vrei, chiar daca nu esti un romantic incurabil si chiar daca te indoiesti de existenta ei.
Acestea nu sunt singurele cuvinte pe care le-am scris despre dragoste si dupa cum ma cunosc cred ca nu vor fi nici ultimile fiindca inca nu mi-am raspuns la intrebare... Imi voi bea linistita ceaiul incalzindu-ma la amintirea unui foc de tabara si meditand la o intrebare pusa in vis: cand voi afla raspunsul ii voi raspunde si lui... afirmativ, desigur!

Sunt o pastratoare...

Mi-am dat seama de asta acum cateva zile cand, facand curatenie, nu am putut sa arunc foarte multe lucruri. Trecand de faza cu poate o sa-mi foloseasca altadata cel mai dificil e sa renunt la obiecte fara importanta, aparent, dar atat de dragi mie. De exemplu o teza la mate dintr-a sasea, pastrata pana acum pe motiv ca "voi suferi fara emotile acelea cand voi avea patruzeci de ani" sau "ma voi amuza in facultate ca atunci cele mai aprigi probleme erau cele de geometrie in spatiu". Ce trista eram atunci cand spuneam cu naduf: "nu pot vedea in spatiu, imi place pamantul" sau "nu gandesc logic, sunt o visatoare".
Asa e, sunt o visatoare care pastreaza tot felul de obiecte dar e asta ceva negativ? E rau ca imi place mereu sa recitesc scrisori din generala, ca pastrez o bratara facuta de cineva plictisit la locul de munca, ca ma uit cu pasiune peste dedicatile lasate in cartile primite in dar sau ca inca ma mai amuz citind conversatile mele de la spatele caietelor cu colega de banca dintr-a opta?
Pastrez atatea stiind ca "oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri"... Sunt un om fericit, o spun fara sa par mandra sau inganfata o spun simplu gandindu-ma la cate amintiri am adunat de-a lungul timpului. Toate lucrurile pe care le indragesc atat de mult incat mi-e imposibil sa le arunc imi aduc aminte de ce am fost si cand spun "am fost" folosesc pluralul, de zilele pe care nu le voi mai trai niciodata, de momente unice...



*Imi cer scuze pentru necunoscatori dar cuvintele de mai jos, cu italic si esenta postului sunt pentru patru persoane speciale mie. Restul il va intelege toata lumea si poate fi citit.
Tocmai pentru ca sunt o asa mare pastratoare nu o sa va insir tot ce am adunat in acesti cinci ani . Au fost atatea momente speciale in acestia incat aniversarea lor va fi una simpla, poate impreuna, poate separat dar sunt sigura ca macar un gand va fi comun. Poate n-am spus-o clar si raspicat, poate nu mi-ati raspuns niciodata verbal dar stiu ca am gandit-o de fiecare data... si cand zic "am gandit-o" folosesc din nou pluralul...

la revedere, strainule...

M-am hotarat azi sa renunt si pariez ca zambesti cu subanteles fiindca sti ca nu-mi sta bine rolul de lupatoare, mereu amuzandu-ne cand, in zilele speciale de miercuri jucam teatru pe o scena improvizata, iar eu greseam doar ca sa-ti vad zambetul, doar ca sa te aud tachinandu-ma iar eu sa ma prefac suparata ca tu sa ma impaci.
Voi pleca. Desi mi-ar fi placut sa fim impreuna ca in romanelele americane, "pana ce moartea ne va desparti" dar stiu ca nu crezi in povestile siropoase.
Poate ca aveai dreptate cand imi spuneai dimineata, la micul nostru dejun pe podea ca finalurile fericite nu exista pentru ca mereu e o continoare. Cred ca atunci m-ai invatat sa pescuiesc castraveti murati intre 3 si 10 centimetri din borcan si sa-i mananc cu miere desi am urat-o intodeauna. Uite ca am descoperit ca ai un talent desi mereu ma contraziceai cand spuneai ca doar eu sunt cea talentata, faci lucrurile sa para mai frumoase. E dovedit! M-ai facut sa scriu lucruri minunate despre asteptare iar azi m-ai facut sa iubesc si despartirile desi dor uneori.
Am sa-ti fac cu mana din statia de autobuz pentru ca intodeauna mi-ai spus ca as fi un dezastru la volan. Apoi o sa port discutii stupide cu calatorii pe care nu-i cunosc caci sti cat de mult imi plac strainii. O sa fie o zi speciala in care eu voi fi rebela mergand in sfarsit fara bilet iar tu vei pleca mai departe fara macar sa ma observi, tinandu-ma de bara, langa domnisoara cocheta pe care o criticam impreuna.
Mi-e dor sa-ti aud vocea in gand cand iti citesc ultima scrisoare in timp ce autobuzul s-a oprit la semafor. M-am razgandit! Sti ca nu-mi pot lua un angajament niciodata si aveai atata dreptate cand povesteai de continuari . Ma intorc la usa ta care incepe, mi se pare, sa capete reflexe albastre. Imi las geanta pe scari si de data asta voi apasa soneria prefacandu-ma ca am uitat ca e mereu sricata.

Parte din mine

Ai avut vreodata senzatia ca te regasesti intr-o alta persoana? Eu da. In acea persoana pe care daca o privesc ma vad pe mine, cu defectele si calitatile mele; apoi, dupa un indelung timp de privit imi dau seama ca nu sunt eu… dar parca o cunosc de-o viata! Ii stiu gesturile, reactiile si visurile, dar n-am mai vazut-o niciodata; si totusi o stiu, o conosc dinainte s-o vad prima oara, ca si cum as fi observat-o zile la rand, ca si cum as fi gasit-o in imaginile din mintea mea si as fi transpus-o in realitate… dar nu! mintea mea nu o recunoaste, ci inima! Inima mea care pulseaza in aceasi maniera cu a ei; care o stie de mult, mult mai decat ochii…
E ca o carte pe care o am de mult si pe care am citit-o de atatea ori, incat s-au indoit colturile, s-a sters cerneala si s-au ingalbenit filele…
Cred ca o cunosc dintr-o viata anterioara in care a fost cineva cunoscut, cineva drag mie, poate chiar sora mea…
Cu siguranta si inima ei ma cunoaste; ma stie ca pe propia ei artera, doar ca, cu ceva timp in urma ne cunosteam cu adevarat.

*textele marcate cu eticheta "trecut" sunt texte mai vechi