E parca vesel cand iti ingropi trecutul in parc, langa banca acum devenita a noastra desi odata, stii bine a fost a lor iar dovada sta iscalitura urata cu marker negru pe lemnul vechi.
Ieri a fost ultima zi din clasa a zecea dar cu toate acestea in lunga vacanta de vara nu voi fi inca XI I, poate din teama poate din egoism sau poate fiinca am iubit asa mult clasa asta incat inca mai vreau sa ma cred de 16 ani...
Poate cum ai zis tu, nu vom mai plati robinetul timpului iar el, suparat o sa ne debranseze oprindu-se fara sa-si dea seama ca in fond ne face un bine. Sau poate in sfarsit o sa uitam de el cum ne-am dorit intodeauna iar tu vei renunta al ceasul la care tii atat de mult si, o sa ti se para amuzant dar asa voi renunta si eu sa te mai intreb cat e ora.
Vei iubi nesfarsit o sticla de cola iar eu voi aduna praful ca aceiasi lingurita cu care am sapat o groapa pentru toate lucrurile pe care vrem sa le uitam, apoi vom privi impreuna furnicile cum ne mananca fursecurile noastre perfecte cu stafida pe mijloc.
Daca tot suntem la capitolul dorinte, imi doresc ca odata sa gaseasca cineva biletelul pe care l-am ascuns si sa-l citeasca inainte sa se descompuna, sa-l pretuiasca pentru todeauna stiind ca odata a fost al nostru...
Joi, cand vroiam sa ma lungesc pe o banca si sa urmaresc in continuare furnicile si oamenii care trec pe o alee indepartata mi s-a zis ca propriul meu suflet ma priveste de undeva. Oare zambeste? Oare inca i se mai pare amuzant sa fii patetic intr-un fel diferit? Sti ce? daca as fi suflet ti-as face cu mana tie, m-as imprietenii cu sufletul tau si as sta ore intregi de vorba cu el pe iarba.
si ca sa inchei cum spui tu de fiecare data: atunci,de fapt rectific, mereu cred ca te-am iubit cel mai mult!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
1 comments:
Ochii de piatra ai lui Caragiale au inchis in ei tot filmuletzul.Isi mai amintesc din cand in cand de acel joi , iarba, frunzele poate chiar furnicile, si cerul.Chiar daca l-am ingropat, trecutul exista si la 16 ani,timpul e un copil pe care tu cu visurile tale,eu cu melancoliile mele, tu capabila sa iubesti totul, si sa razi de egoismul meu, eu capabila sa mananc covrigul pe care mi l-ai cumparat, in ploaie in timp ce oamenii cauta disperati un adapost,noi cu toate astea , reusim sa-l pacalim intotdeauna, iar el uita sa ne schimbe...si ne lasa sa fim copii fara sa-si dea seama...Si desi ingropat, trecutul va respira, va ploua poate peste el, si intr-o zi nu o sa mai inteleaga nimeni, va ninge peste el, si poate atunci se va intampla o minune...Plansa toata, statuia lui Caragiale va zambi, si va recunoaste ca a asistat la cea mai frumoasa piesa de teatru,o piesa in care nu a jucat nimeni, in care s-a trait pur si simplu.in care 3 copii au visat ca au 16 ani, ca pot iubi ce vor ei, ca pot crede in perfectiunea unui fursec faramitat, ca pot ingropa totul, fara sa uite nimic, ca pot trai totul, fara sa piarda nimic.
Trimiteți un comentariu