Vârstă

"Nu pot iesi cu el, e prea mic! " "Uite-o pe tipa aia, iubitul ei i-ar putea fi tata!" sunt fraze pe care, de la un timp le aud tot mai des la televizor, la prieteni, in reviste si nu mica mi-a fost mirarea cand azi, la o discutie simpla la cafea am afirmat chiar eu acest lucru. Asta ma face sa ma intreb: este varsta un impediment atat de mare in zilele nostre? Sta oare ea in calea marilor iubiri, prieteniilor de-o viata sau relatiilor de colegialitate?
Traditionalisti sau moderni, conservatori sau prea liberi, cu totii avem principile noastre pe care nu le incalcam niciodata. Este varsta unul dintre acestea? Am evoluat, asta e clar, chiar daca mai exista exemplare umane ce ne deovedesc contrariul iar aceasta evolutie a adus cu ea atatea modificari incat fiecare dintre noi incearca sa se adapteze. Totusi varsta a ramas inca un subiect delicat pe care putini il deschid. Stim din copilarie ca nu e frumos sa intrebi ce varsta are o domnisoara si ne purtam cavalereste sau din contra, e tanara, frumoasa si ii vorbim ca de la egal la egal ca doar suntem de-o seama... Dar ce faci cand afli ca "de-o seama" inseamna azi, cu toata chirurgia plastica 54 de ani si ca de la egal la egal nu suna atat de bine cand va despart 360 de luni? Pe batrani parca nu-i mai apreciam si asta numai din cauza locurilor din tranvai.
Dar varsta e ceva relativ. Poati arata de 30 si sa ai 16, te poti juca precum un copil, bunic fiind. In ziua de azi varsta nu mai inseaman numic.. atunci de ce conteaza atat de mult?
Sunt o persoana rezonabila, stiu ca varsta nu mai inseamna mare lucru in comparatie cu o personalitate puternica. Sa ies cu cineva cu 10 ani mai mare? Niciodata! dar desigur am doar 17 ani...

...pentru ca m-ai invatat ca ploaia e minunata

Ce ai spune daca ti-as propune sa stam pur si simplu, fara sa ne gandim la nimic, sa uitam ce am fost, ce suntem si sa nu ne mai facem probleme intrebandu-ne ce vom fi? Sunt sigura ca ai accepta pentru ca asta am visat mereu in zilele innorate de august, cand nu ploua dar picura, in noptile senine de decembrie cand, in locul ninsorii ne jucam cu amintiri si cum ai adauga tu, cu vise sau in diminetile de aprilie cand incercam sa iubim fiecare nor, fiecare raza de soare... Intradevar. Am visat asta. Mi-am dorit. Ne-am dorit impreuna dar azi am sa recunosc, intr-o zi speciala ca te-am tradat pentru ca oricat de boem ar parea eu nu vreau sa uit... Prefer sa-mi amintesc pur si simplu, spontan decat sa uit voluntar. Iti amintesti cand frigul ne facea sa visam impreuna, in statie la mare? Cand te-am vazut plangand si nu am putut sa te las pana nu te-am vazut in tranvaiul pe care-l urasc asa de mult fiindca ne desparte intodeauna? Sunt doar intrebari retorice, desigur, fiindca stiu ca sti...
Valorile, obiceiurile, amintirile, visele noastre prostesti imi formeaza viata iar eu, ti-am mai spus, imi iubesc viata. Sti la ce m-am gandit mai demult? Ca daca in momentul acesta m-as trezi si mi-as da seama ca tot cea am trait pana acum e un vis iar eu sunt un inger mi-ar parea rau...
Atunci hai sa nu ne para rau! Sa nu uitam nici impreuna, nici separat, nici macar pentru un moment! Sa ne amintim mereu ca pastram in suflet o viata... pentru tine, pentru noi, pentru ploaie...

...dragoste`

Crezi in dragoste? M-a intrebat el cu ochii lui mari si parca atat de albastrii si apoi a sunat telefonul si am regretat pentru prima oara saptamana asta ca l-am pus sa sune.
M-am trezit si-mi amintesc ca e abia luni, ca weekendul s-a dus, la fel si visul meu frumos. Imi iau un halat si pun sa-mi fac un ceai fiindca dimineata e frig si-mi lipseste asa mult focul de tabara de aseara, cadrul meu feeric unde se desfasura o intreaga poveste romantica. Asta imi aminteste de tanarul chipes si ma face sa ma intreb: cred cu adevarat in dragoste?
Nu am trait-o, recunosc, sau nu genul aceala de dragoste dar am crescut crezand in ea cu o pasiune iesita din tipare si m-am ascuns mereu mintind ca nu cred. Dragostea? Am spus, am scris, am inventat, am contrazis definitii doar ca sa-mi dovedesc ca eu cred cu adevarat si, totusi a mai ramas un semn de intrebare.
Am citit basnme si povesti de iubire cu nemiluita si intr-un timp v-as fi recitat pasaje intregi din Romeo si Julieta dar pot fi sigura ca eu cred in dragoste?
Dragoste inseamna fara indoiala pentru fiecare altceva. O emotie, un fior, o senzatie... O simti chiar daca vrei, chiar daca nu esti un romantic incurabil si chiar daca te indoiesti de existenta ei.
Acestea nu sunt singurele cuvinte pe care le-am scris despre dragoste si dupa cum ma cunosc cred ca nu vor fi nici ultimile fiindca inca nu mi-am raspuns la intrebare... Imi voi bea linistita ceaiul incalzindu-ma la amintirea unui foc de tabara si meditand la o intrebare pusa in vis: cand voi afla raspunsul ii voi raspunde si lui... afirmativ, desigur!

Sunt o pastratoare...

Mi-am dat seama de asta acum cateva zile cand, facand curatenie, nu am putut sa arunc foarte multe lucruri. Trecand de faza cu poate o sa-mi foloseasca altadata cel mai dificil e sa renunt la obiecte fara importanta, aparent, dar atat de dragi mie. De exemplu o teza la mate dintr-a sasea, pastrata pana acum pe motiv ca "voi suferi fara emotile acelea cand voi avea patruzeci de ani" sau "ma voi amuza in facultate ca atunci cele mai aprigi probleme erau cele de geometrie in spatiu". Ce trista eram atunci cand spuneam cu naduf: "nu pot vedea in spatiu, imi place pamantul" sau "nu gandesc logic, sunt o visatoare".
Asa e, sunt o visatoare care pastreaza tot felul de obiecte dar e asta ceva negativ? E rau ca imi place mereu sa recitesc scrisori din generala, ca pastrez o bratara facuta de cineva plictisit la locul de munca, ca ma uit cu pasiune peste dedicatile lasate in cartile primite in dar sau ca inca ma mai amuz citind conversatile mele de la spatele caietelor cu colega de banca dintr-a opta?
Pastrez atatea stiind ca "oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri"... Sunt un om fericit, o spun fara sa par mandra sau inganfata o spun simplu gandindu-ma la cate amintiri am adunat de-a lungul timpului. Toate lucrurile pe care le indragesc atat de mult incat mi-e imposibil sa le arunc imi aduc aminte de ce am fost si cand spun "am fost" folosesc pluralul, de zilele pe care nu le voi mai trai niciodata, de momente unice...



*Imi cer scuze pentru necunoscatori dar cuvintele de mai jos, cu italic si esenta postului sunt pentru patru persoane speciale mie. Restul il va intelege toata lumea si poate fi citit.
Tocmai pentru ca sunt o asa mare pastratoare nu o sa va insir tot ce am adunat in acesti cinci ani . Au fost atatea momente speciale in acestia incat aniversarea lor va fi una simpla, poate impreuna, poate separat dar sunt sigura ca macar un gand va fi comun. Poate n-am spus-o clar si raspicat, poate nu mi-ati raspuns niciodata verbal dar stiu ca am gandit-o de fiecare data... si cand zic "am gandit-o" folosesc din nou pluralul...

la revedere, strainule...

M-am hotarat azi sa renunt si pariez ca zambesti cu subanteles fiindca sti ca nu-mi sta bine rolul de lupatoare, mereu amuzandu-ne cand, in zilele speciale de miercuri jucam teatru pe o scena improvizata, iar eu greseam doar ca sa-ti vad zambetul, doar ca sa te aud tachinandu-ma iar eu sa ma prefac suparata ca tu sa ma impaci.
Voi pleca. Desi mi-ar fi placut sa fim impreuna ca in romanelele americane, "pana ce moartea ne va desparti" dar stiu ca nu crezi in povestile siropoase.
Poate ca aveai dreptate cand imi spuneai dimineata, la micul nostru dejun pe podea ca finalurile fericite nu exista pentru ca mereu e o continoare. Cred ca atunci m-ai invatat sa pescuiesc castraveti murati intre 3 si 10 centimetri din borcan si sa-i mananc cu miere desi am urat-o intodeauna. Uite ca am descoperit ca ai un talent desi mereu ma contraziceai cand spuneai ca doar eu sunt cea talentata, faci lucrurile sa para mai frumoase. E dovedit! M-ai facut sa scriu lucruri minunate despre asteptare iar azi m-ai facut sa iubesc si despartirile desi dor uneori.
Am sa-ti fac cu mana din statia de autobuz pentru ca intodeauna mi-ai spus ca as fi un dezastru la volan. Apoi o sa port discutii stupide cu calatorii pe care nu-i cunosc caci sti cat de mult imi plac strainii. O sa fie o zi speciala in care eu voi fi rebela mergand in sfarsit fara bilet iar tu vei pleca mai departe fara macar sa ma observi, tinandu-ma de bara, langa domnisoara cocheta pe care o criticam impreuna.
Mi-e dor sa-ti aud vocea in gand cand iti citesc ultima scrisoare in timp ce autobuzul s-a oprit la semafor. M-am razgandit! Sti ca nu-mi pot lua un angajament niciodata si aveai atata dreptate cand povesteai de continuari . Ma intorc la usa ta care incepe, mi se pare, sa capete reflexe albastre. Imi las geanta pe scari si de data asta voi apasa soneria prefacandu-ma ca am uitat ca e mereu sricata.

Parte din mine

Ai avut vreodata senzatia ca te regasesti intr-o alta persoana? Eu da. In acea persoana pe care daca o privesc ma vad pe mine, cu defectele si calitatile mele; apoi, dupa un indelung timp de privit imi dau seama ca nu sunt eu… dar parca o cunosc de-o viata! Ii stiu gesturile, reactiile si visurile, dar n-am mai vazut-o niciodata; si totusi o stiu, o conosc dinainte s-o vad prima oara, ca si cum as fi observat-o zile la rand, ca si cum as fi gasit-o in imaginile din mintea mea si as fi transpus-o in realitate… dar nu! mintea mea nu o recunoaste, ci inima! Inima mea care pulseaza in aceasi maniera cu a ei; care o stie de mult, mult mai decat ochii…
E ca o carte pe care o am de mult si pe care am citit-o de atatea ori, incat s-au indoit colturile, s-a sters cerneala si s-au ingalbenit filele…
Cred ca o cunosc dintr-o viata anterioara in care a fost cineva cunoscut, cineva drag mie, poate chiar sora mea…
Cu siguranta si inima ei ma cunoaste; ma stie ca pe propia ei artera, doar ca, cu ceva timp in urma ne cunosteam cu adevarat.

*textele marcate cu eticheta "trecut" sunt texte mai vechi

Totul sau nimic

Totul e relativ. Unii se multumesc cu putin iar pentru ei totul inseamna doar ce au fara sa-si mai doreasca altceva, pe de alta parte, majoritatea e mai mereu nemultumita si totul de azi difera cu mult de cel de maine si cu si mai mult de cel de poimaine.
Pe cand nimicul... De fapt nimeni nu stie exact ce este el pentru ca nimeni nu s-a obosit sa intrebe. Stim doar ca cel mai rau nu e sa suferi sau sa te doara e sa nu simti nimic. Nimicul plictseste iar noi fugim de plictiseala.
Asa ca totul sau nimic? Acum un timp as fi fost sigura cand fara sa clipesc macar as fi ales totul. Dar azi, azi am ales nimicul si voi sarbatori alegerea cu el. O sa par egoista fiindca lui n-o sa-i dau nimic de baut de teama sa nu se ameteasca si sa-mi spuna doar adevaruri, pe cand eu voi gusta putin din trecut, imbatandu-ma usor cu melancolie.
Poate nimicul ma va considera nepoliticoasa si poate chiar ma va uri pentru cateva secunde dar in final asta nu va insemna nimic pentru ca si el mai uita cateodata.
Ametita de trecut o sa ma confesez lui ca intodeauna am cautat sa-l explic dar mai ales sa-l evit si ca intalnirea din seara asta nu e tocmai o intamplare .
Azi nimic de maine totul....

de la adina...

Chiestionarul lui Proust
1. Principala mea trăsătură
mi s-a spus ca este creativitatea
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat
Talentul, ingeniozitatea, curajul, (stiu ca sunt mai multe si inca as mai fi scris:)
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie
ambitia
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
faptul ca ii am, ca imi trimit mesaje minunate doar pentru ca se gandesc la mine fara sa fie ceva special dar devenind intre timp
5. Principalul meu defect
naivitatea
6. Îndeletnicirea mea preferată
scrisul
7. Fericirea pe care mi-o visez
Noi doi, eu publicand carti incepand cu cele scrise in adolescenta,el iubindu-ma mai mult decat il iubesc eu, facand picnicuri romantice traind intr-o casa din paerioada interbelica impreuna cu cele doua fetite ale noastre, poate si un baiat, purtand haine create de sora mea special pentru mine, visand in timp ce privim cerul ramanand vesnic tineri…
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire
Sa nu pot vedea
9. Locul unde aş vrea să trăiesc
Bucurestiul interbelic sau chiar si cel de acum
10. Culoarea mea preferata
Albastru si poate rosu
11. Floarea care-mi place
Trandafirul si floricica aceea mica alba, pe care o culegeam cand eram mica
12. Pasărea mea preferată
Toate
13. Prozatorii mei preferaţi
Oscar Wilde, Paulo Coelho, Ana Blandiana, Stephen King, Mircea Eliade,
14. Poeţii mei preferaţi
Ana Blandiana
15. Eroii mei preferaţi din literatură
Arne-Mostenirea lui Arne
16. Eroinele mele preferate din literatură
Alice- Alice in tara minunilor, Holly- Mic dejun la Tiffany, Veronika- Veronicka se hotaraste sa moara,
17. Compozitorii mei preferaţi
nu stiu
18. Pictorii mei preferaţi
Dali, Hieronymus Bosch, Anca :)
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
Parintii, sora si cativa prieteni
20. Ce urăsc cel mai mult
Sa nu am timp, sa nu fiu apreciata
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Talentul la desen
22. Cum aş vrea să mor
nu as vrea
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Cele facute din dragoste
24. Deviza mea
Trebuie sa aleg… voi scrie cand voi fi sigura

uneori nu e nevoie de cuvinte...

Uneori nu e nevoie de cuvinte am auzit spunandu-se desi mereu am stiut asta. Mereu am crezut ca un gest, o reactie, o sarutare inseamna mai mult decat toate cuvintele dar am fost atat de indragostita de ele incat nu am vrut sa le las pierdute undeva.

Chiar mi-a trecut prin minte in parc, in timp ce conversam despre "mari iubiri" ca prima iubire nu se uita cu totul dar se pierde intr-un loc indepartat, vesnic parasit de ganduri... Dar ce se intampla cand te indragostesti chiar de viata? Ce se intampla cand ai ajuns sa o iubesti prea mult incat sa fii decent si prea putin incat sa pari narcisist? Iubirea e o arta rara. O creionezi in moduri diferite, o schitezi, o pictezi direct sau uneori apuci doar sa combini culorile pe paleta fara sa astepti sa vezi rezultatul. Si viata? Viata inseamna cuvinte, cuvintele arta si arta iubire... Invata sa iubesti viata si vei ajunge sa iubesti iubire. E complicat, stiu. Inceputul e frumos tocmai pentru ca e complicat am ajuns si eu sa cred asta. Iar partea buna e ca intodeauna exista inceputuri.

Incepi cu o privire, un suras, o prindere de mana, un creion dar continui cu cuvinte.

Intradevar, uneori nu e nevoie de cuvinte pentru ca uneori nu e nevoie de nimic...
"Amintirile sunt intodeauna frumoase pentru ca intamplarile urate nu merita tinute minte." mi-a spus bunica mea candva. Cred ca de atunci m-am gandit obsesiv la amintiri si uneori din plictiseala alteori din dorinta arzatoare am incercat, fara sa reusesc, sa le clasific in amintiri importante sau mai putin importante.
Cum ne dam seama care conteaza mai mult pentru suflet? Cand putem spune siguri pe noi "a fost cea mai importanta intamplare din viata mea" fara sa parem din afara superficiali? Care e criteriul care sa diferentieze atat de bine sarutul acela fulger din prima iubire, discutia filozofica de la rasarit, malul marii, prima nota buna, prima zi de lucru, prima colega de banca, persoana iubita, noi, cerul , ziua de nastere, implinirea unei dorinte?
Amintirile sunt pastrate in jurnale frumos copertate, legate in piele sau incuiate zi de zi cu strictete, in fotografi sau poate in scrisori de dragoste dar cel mai adesea se intiparesc in memoria noastra umana insarcinata sa le pastreze pana la uitare. Ele ne fascineaza, ne nelinistesc sau ne zapacesc dar fac parte dintr-un trecut ce a fost, devenind primi pasi ai unui viitor ce va urma.
"Azi" se va transforma maine in amintire... Imi amintesc: am inceput sa scriu crezand ca voi afla care este cea mai importanta amintire din viata mea fara sa-mi dau seama ca rasunsul se creionase demult... o intamplare cu adevarat importanta nu este atunci cand o tii minte pur si simplu ci cand iti amintesti ca ai rememorat-o de atatea ori...