Când am pus piciorul pe prag am ştiut că acesta va fi cel mai lung drum din viaţa mea. Îl mai parcursesem dar atunci eram doar un copil şi nu ştiam asta, acum devenind doar un copil cu o oarecare cultură, care ştie sau crede că încă mai e mică. Atunci nu te ţineam de mână fiindcă, doi copii fiind ne jucam jocuri stupide cu flori şi orfelinate...
Acum, scriind asta mi-am jurat că nu o voi publica niciodată, ştiind că jurămintele se încalcă deseori.
Speram să fie un nou început, un început doar al meu, nu un revelion colectiv ci unul personal pe care să-l resimt cu toată fiinţa mea. Să mă schimb. Să nu mă mai supraapreciez. Să nu mă mai iubesc atât de mult. Să nu mă mai mulţumesc cu puţin. Azi am spus de prea multe ori "eu nu vreau asta". Eu nu mă văd făcând asta şi nu regret. E un adevăr nu o jignire. E un strigăt disperat dar sincer. Un strigăt de copil matur... un strigăt de 17 ani. Ce ironie! 17 ani nu înseamnă nimic când plângi că i-ai împlinit, nu înseamnă nimic când iubeşti şi te iubeşte, nu înseamnă nimic când îi ai fiindcă ai fi vrut 16. Ei înseamnă ceva doar la 85 şi atunci e posibil să nu-ţi mai aminteşti. Nu râde, nu e o glumă e o presupunere şi nici măcar una amuzantă.
Azi nu ştiu ce vreau să fiu dar pare în regulă căci nu am ştiut niciodată. Pare am spus? citeşte la negativ fiindcă azi mi-am încălcat toate principile fără resentimente sau plânsete. În primul rând m-am lăsat influenţată şi încă nu ştiu dacă e bine sau rău şi în al doilea rând... al doilea rând nu mai contează când sunt atât de confuză. Am învăţat ceva, sau poate îl ştiam deja dar confuzia îşi făcea până acum efectul: oamenii trişti plâng dar oamenii veseli suferă... şi doare.

Realizat pe 6 octombrie. Abia după o lună întreagă am găsit curajul să-l public.