Nu-mi place să mă descriu sau să fiu descrisă pentru că mă gândesc că de multe ori cuvintele atât de dragi mie spun prea puţine sau ascund adevărul în cel mai frumos mod cu putinţă. Dar bănuiesc că deja şti toate astea.
Te-ai întrebat vreodată cum ai ajuns ceea ce eşti acum? Atunci să-ţi spun o poveste, una adevărată care nu începe cu „a fost odata” ci cu „cine sunt eu?” , care deşi nu are cavaleri şi frumoase domniţe are personaje nu atât de străvechi dar pe care cu siguranţă ţi la aminteşti cu drag şi care nu are un sfârşit fericit pentru simplul fapt că nu s-a scris încă unul.
Aşadar cine e persoana atât de străină care-mi scrie aceste rânduri? te întrebi. Poate-ai uitat dar noi chiar am făcut cunoştinţă într-o sâmbătă seară când, la sfârşitul primei mele depresii mi-ai zâmbit cald pe acordurile unei frumoase melodii. Nu râde dar îţi voi spune că tu şti răspunsul ceva mai bine decât mine. Eu n-am descoperit încă. Sunt doar o adolescentă care nu a învăţat încă totul. Şti foarte bine, doar ai trecut şi tu prin asta.
Nu vreau să par îngâmfată dar nu sunt simplă, ştiu asta. De fapt am trăit mici drame de fiecare dată când îmi dădeam seama că s-ar putea să mă însel. Dar nu. Când lacrimile trec îmi dau seama că „a visa” şi „a iubi” sunt verbele care îmi plac cel mai mult, că ele reprezintă creaţia şi asta înseamnă aproape o treime din viaţa mea, că un om obişnuit s-ar mulţumi cu puţin iar mie îmi place să sper.
Sunt sigură că prima zi din viaţa mea a fost călduroasă şi că ea mi-a definit caracterul. M-a făcut ceea ce sunt acum. Mi-a dat pasiune pentru vechi şi istorie dar frică şi uneori respingere pentru schimbări. Desigur, între timp am învăţat că şi ele sunt necesare... în final ele sunt cele ce te-au format pe tine nu-i aşa? Apoi mi-au adaugat pasiuni noi, m-au învăţat să admir marea şi cerul, să apreciez lucrurile mărunte şi frumosul, să-mi ascund defectele şi să ştiu că într-o zi le voi pierde cu totul şi nu în ultimul rând să-mi iubesc zi de zi adevăraţii mei prieteni, să le dedic cuvinte pentru că ştiu că doar ei şi ele sunt cele mai importante lucruri din viaţa mea. Dar, n-am uitat nici măcar o secundă să zâmbesc, să ştiu că nimic nu e întâmplător, să-mi fac visuri care poate nu se vor îndeplini niciodată.
Astăzi sunt doar eu. Cea care adoră să privească strada cu clădirile sale pustii, cea care ştie că mai are de trăit în copilărie, care râde şi plânge în aceaşi zi şi din acelaşi motiv, cea fascinată de prea multe, cea care la sfârşitul zilei scrie câteva rânduri în caietul ei albastru.
Ţi-am mai spus, sunt lucruri despre mine pe care nu le-am ştiut niciodată, lucruri ascunse, gata să iasă la suprafaţă doar privind o poză din trecut. Te cunosc atât de bine încât ştiu că asta vei face după ce termini de citit scrisoarea...dar în final nu mai contează cine sunt eu când tu încerci să descoperi cine am devenit.
Te-ai întrebat vreodată cum ai ajuns ceea ce eşti acum? Atunci să-ţi spun o poveste, una adevărată care nu începe cu „a fost odata” ci cu „cine sunt eu?” , care deşi nu are cavaleri şi frumoase domniţe are personaje nu atât de străvechi dar pe care cu siguranţă ţi la aminteşti cu drag şi care nu are un sfârşit fericit pentru simplul fapt că nu s-a scris încă unul.
Aşadar cine e persoana atât de străină care-mi scrie aceste rânduri? te întrebi. Poate-ai uitat dar noi chiar am făcut cunoştinţă într-o sâmbătă seară când, la sfârşitul primei mele depresii mi-ai zâmbit cald pe acordurile unei frumoase melodii. Nu râde dar îţi voi spune că tu şti răspunsul ceva mai bine decât mine. Eu n-am descoperit încă. Sunt doar o adolescentă care nu a învăţat încă totul. Şti foarte bine, doar ai trecut şi tu prin asta.
Nu vreau să par îngâmfată dar nu sunt simplă, ştiu asta. De fapt am trăit mici drame de fiecare dată când îmi dădeam seama că s-ar putea să mă însel. Dar nu. Când lacrimile trec îmi dau seama că „a visa” şi „a iubi” sunt verbele care îmi plac cel mai mult, că ele reprezintă creaţia şi asta înseamnă aproape o treime din viaţa mea, că un om obişnuit s-ar mulţumi cu puţin iar mie îmi place să sper.
Sunt sigură că prima zi din viaţa mea a fost călduroasă şi că ea mi-a definit caracterul. M-a făcut ceea ce sunt acum. Mi-a dat pasiune pentru vechi şi istorie dar frică şi uneori respingere pentru schimbări. Desigur, între timp am învăţat că şi ele sunt necesare... în final ele sunt cele ce te-au format pe tine nu-i aşa? Apoi mi-au adaugat pasiuni noi, m-au învăţat să admir marea şi cerul, să apreciez lucrurile mărunte şi frumosul, să-mi ascund defectele şi să ştiu că într-o zi le voi pierde cu totul şi nu în ultimul rând să-mi iubesc zi de zi adevăraţii mei prieteni, să le dedic cuvinte pentru că ştiu că doar ei şi ele sunt cele mai importante lucruri din viaţa mea. Dar, n-am uitat nici măcar o secundă să zâmbesc, să ştiu că nimic nu e întâmplător, să-mi fac visuri care poate nu se vor îndeplini niciodată.
Astăzi sunt doar eu. Cea care adoră să privească strada cu clădirile sale pustii, cea care ştie că mai are de trăit în copilărie, care râde şi plânge în aceaşi zi şi din acelaşi motiv, cea fascinată de prea multe, cea care la sfârşitul zilei scrie câteva rânduri în caietul ei albastru.
Ţi-am mai spus, sunt lucruri despre mine pe care nu le-am ştiut niciodată, lucruri ascunse, gata să iasă la suprafaţă doar privind o poză din trecut. Te cunosc atât de bine încât ştiu că asta vei face după ce termini de citit scrisoarea...dar în final nu mai contează cine sunt eu când tu încerci să descoperi cine am devenit.
poza nu e facută de mine... aş scrie site-ul dar nu mi-l amintesc
2 comments:
cat de frumos , mo :X sa o citesti peste cinci ani, si sa nu uiti
sa-i raspunzi adolescentei complicate de azi :)
buna,mo!
Trimiteți un comentariu