Şti la ce m-am gândit azi? Să hrănim împreuna porumbeii şi să ne amuzăm ca altădată pe seama penelor lor ciufulite. Mi-e dor de asta, ţi-am mai spus? Mi-a fost atât de dor aseară încât înainte de a mă culca mi-am pus o dorinţă şi n-am mai adormit... nici măcar nu m-am gândit că peste doar câteva ore voi realiza cu tristeţe sau mai bune zis cu dezamăgire că dorinţele se împlinesc întodeauna dar niciodată aşa cum vrem noi. Ce paradox! nu putem ghici viitorul, putem doar să ne închipuim ce va urma dar niciodată cu exactitate.
Întodeauna va fi mai frumos sau mai trist dar eu sunt o optimistă, ai uitat? N-am încetat să cred în tine, în noi, n-am încetat să derulez filmul nostru cu dansuri stupide şi mimă, cu mîncare şi şamanie pe covor pentru că am fost atunci atât de buni protagonişti, regizori dar mai ales scenarişti. Am iubit să scriu scenariul acela şi încă mai iubesc chiar daca deocamdată mi-am pierdut toate ideile mele, precum şi fiecare părticică din mine care s-a desprins cumva. Le voi lipi, bineînţeles pentru că îmi plăcea atât de mult sa fac puzze-uri când eram mică. Ai citit? Am folosit pentru prima oară trecutul. Nu te învinovăţesc dar astăzi nu am fost deloc copii, după zeci de minute de aşteptare, după sute de lacrimi.. Nu, nu mă compătimi... nimic nu-i întâmplător ştiai? De fapt trebuie să şă-ţi aminteşi pentru că asta ţi-am spus-o de multe ori... de prea multe ori. Nici eu, nici tu şi nici măcar zâmbetele noaste în oglindă...
Te-am căutat, am plâns, am zâmbit doar când am avut puterea şi doar ca să pară că nu-mi va păsa...pentru că doare, pentru că am suferit şi pentru că uneori nu e nevoie de nici măcar un cuvânt. Repet, sunt o optimistă aşa că mă voi întoarce când mă vei chema... Parcă lucrurile încep să se schimbe pentru că înaine eram aproape iar acum suntem la o singură chemare distanţă...