Adio copilarie...(2)

Acum cateva saptamani a murit o vecina de-a mea. Statea chiar langa mine din-nainte sa ma nasc. Era batrana si abia daca mai vedea dar cand urcam scarile deschidea usa si ma intreba daca sunt Mirela.... Mirela e mama mea, pentru ea cred ca zgomotul pasilor nostrii era acelasi si poate de aceea nu ma suparam niciodata cand ma incurca cu ea. Nu am plans dar pot sa spun ca am suferit intr-un fel.... mai ales acum cand imi amintesc ca, mica fiind, ma uitam cu ea la desene, ii explicam de fiecare data actiunea desi poate nu o interesa dar ochii ei ma ascultau cu atata emotie stralucind de fiecare data cand ma vedea crescand.
La doua zile de la moartea ei, o alta vecina, aflata in vizita a spus referindu-se, bineinteles, la aceasta intamplare: "Simt ca odata cu asta imi moare copilaria." Tin sa precizez ca aceasta vecina are peste 50 de ani si am impartit aceiasi scara de mult timp... Au trecut mai bine de 50 de ani si ea inca se simte copil iar eu o sa o admir intodeauna pentru asta... o sa pastrez in minte aceste cuvinte. Adio copilarie? mai bine te pastrez... pentru vecie!
sa nu spun niciodata adio? Dar nu spun... o sa-mi retrag cuvintele pentru todeauna si o sa raman mereu un copil nu doar in suflet ci in caracter... o sa ma joc cu cuvinte cum o faceam inainte cu jucariile... ele vor fi jucariile mele si eu voi proprietara lor... dar la fel cum faceam cand eram mica o sa ti le imprumut si tie si o sa te invat cum se joaca cu ele... asa vom copilari impreuna!