Poate m-am saturat de oamenii care cred ca stiu si nu stiu, care se ascund sub indiferenta si spera sa nu fie observati... Am scris "spera"? Citeste "cred" pentru ca tipul acesta de persoane nu spera la nimic. Au uitat parca sa-si fac planuri, sperante sau sa-si formeze macar un ideal. Au omis sa tina minte ca totul depinde de ei, ca sunt in felul lor speciali. E curios dar tocmai mi-am amintit ca mi-a spus cineva mai demult ca un obiect nu exista daca tu nu vrei ca el sa existe si ca daca te vei intoarce cu spatele el va disparea. La fel e si cu timpul mi-am spus: nu va exista daca nu-l va masura nimeni. Asa secundele ar fi doar secunde sau nu ar mai fi deloc, pentru ca am fi uitat ca le-am inventat.
Chiar m-am imaginat ieri cum as fi la 80 de ani si am plans gandindu-ma ca atunci ziua mea nu s-ar mai deosebi de ziua bunei mele prietene , ca voi parcurge acelasi drum si-mi voi aminti mereu ce am fost sau voi regreta unele neajunsuri in viata . M-a intristat ca suntem limitati in timp, ca nu putem trai vesnic sau ca totul e trecator, dar cel mai trist este ca acest gand ne urmareste mereu alaturi de amintiri dureroase sau frumoase; ca ele, amintirile vor ramane acolo, vizibile, incrustate in riduri sau in zambete facandu-ne sa retraim un suras, o emotie, o lovitura, un sarut, o strangere in brate de parca ar fi fost ieri.
Intr-adevar cel mai dureros este sa sti ca timpul e ireversibil, ca azi, nu vei mai trai ce ai facut ieri dar iti vei aminti mereu ca o amprenta intiparita pe chipul tau.
Zambesc pentru ca vreau sa ma imaginez la 80 de ani nu cu tristete ci cu o bucurie copilareasca... o sa-mi fac o obijnuinta din a trai prin visuri , prin sperante si mai ales prin iubire... o sa-i intorc atunci spatele timpului.

...pentru ca apartii celei de-a doua categorii.

Wagner....

M-am gandit sa scriu un post pe care sa-l dedic tuturor persoanelor sincere, iubitoare, care stiu sa-si faca sperante si care viseaza ziua mai mult decat noaptea, care fregveneaza locuri se simbolizeaza ceva , care se bucura de fiecare clipa petrecuta, care urasc dar iubesc mai mult, care au mai multi prieteni decat dusmani, care adora viata simpla sau complicata fara sa intrebe nimic...
M-am gandit apoi, rememorand intreaga zi ca atunci nu va avea niciun destinatar, ca din pacate nimeni nu va intruni toate calitatile de mai sus.
Mi-am amintit cat sunt de optimista si m-am decis sa anulez cuvintele negative de mai sus. Voi continua sa cred ca sunt intradevar persoane care merita... printre ele se numara si pasagerul din dreapta mea(din nou scriu in trolebuz)care zambeste tragand din cand in cand cu ochiul la ce am scris pana acum.
Mi-am amintit si voi scrie aceste cuvinte petru toti cei carora le place sa priveasca trenurile cand vin dar le urasc cand pleaca, pentru cei care iubesc martipanul si papusile de portelan, pentru cei care se amuza la glumele cu trestii, pentru cei care nu vor sa piarda, pentru cei cu care ma contrazic, desi ne iubim, pentru cei care ma asculta sincer, pentru cei care nu uita ce spun si in final, fara sa par laudaroasa pentru cei care scriu in trolebuz sub privirile curioase ale celor din jur.
Am uitat : nu in ultimul rand pentru cei care stiu aceste randuri fara sa le fii citit macar, care le stiu pur si simplu.

aishiteru

Adio copilarie...(2)

Acum cateva saptamani a murit o vecina de-a mea. Statea chiar langa mine din-nainte sa ma nasc. Era batrana si abia daca mai vedea dar cand urcam scarile deschidea usa si ma intreba daca sunt Mirela.... Mirela e mama mea, pentru ea cred ca zgomotul pasilor nostrii era acelasi si poate de aceea nu ma suparam niciodata cand ma incurca cu ea. Nu am plans dar pot sa spun ca am suferit intr-un fel.... mai ales acum cand imi amintesc ca, mica fiind, ma uitam cu ea la desene, ii explicam de fiecare data actiunea desi poate nu o interesa dar ochii ei ma ascultau cu atata emotie stralucind de fiecare data cand ma vedea crescand.
La doua zile de la moartea ei, o alta vecina, aflata in vizita a spus referindu-se, bineinteles, la aceasta intamplare: "Simt ca odata cu asta imi moare copilaria." Tin sa precizez ca aceasta vecina are peste 50 de ani si am impartit aceiasi scara de mult timp... Au trecut mai bine de 50 de ani si ea inca se simte copil iar eu o sa o admir intodeauna pentru asta... o sa pastrez in minte aceste cuvinte. Adio copilarie? mai bine te pastrez... pentru vecie!
sa nu spun niciodata adio? Dar nu spun... o sa-mi retrag cuvintele pentru todeauna si o sa raman mereu un copil nu doar in suflet ci in caracter... o sa ma joc cu cuvinte cum o faceam inainte cu jucariile... ele vor fi jucariile mele si eu voi proprietara lor... dar la fel cum faceam cand eram mica o sa ti le imprumut si tie si o sa te invat cum se joaca cu ele... asa vom copilari impreuna!

Adio copilarie.... (1)

Azi am rememorat etape intregi din viata mea si am pus accentul pe o segventa aparte care m-a marcat deosebit de mult. Poate o sa ti se para imatura sau neinteresanta dar la momentul respectiv eram copil si faceam nenumarate compunerii despre aceasta.
Stau la bloc si desi iubesc animalele nu am avut niciodata un caine tocmai din aceasta cauza... dar i-am iubit pe cei fara stapan neconditionat pentru ca si acum mi se umple inima de emotie cand vad un catelusi urmarindu-ma sau latrand dupa ceva de mancare. Despre asta e si povestea mea... poveste care mi-a influentat copilaria intr-un mod pozitiv. Pentru un timp scara noastra a gazduit o catelusa de care m-am atasat imediat. Imi amintesc ca initial statea la chioscul de ziare si o latra pe sora mea de fiecare data cand cumpara cate ceva din cauza, probabil unui fes mai ciudat. A trecut iarna iar catelusa s-a instalat la unul dintre etaje. Era grasuta si mereu caraghioasa pentru ca de fiecare data cand imi iesa in cale dadea dintr-o coada taiata facandu-mi sa-mi amintesc de circ, ea asemanandu-se foarte bine cu o foca din desenele animate care se joaca cu mingiute sau canta la trompeta. Am iubit acel catel desi nu avea nimic spoecial ... dar urca intodeauna inaintea mea si gafaia cand se grabea, cobora in spatele meu sa ma conduca la iesire si imi zgaria in fiecare seara usa, acesta fiind felul ei de a cere de mancare.
M-a recompensat cu dragoste si chiar si acum ma intristez ca intr-o zi nu mai era la locul ei.... si nu a mai fost niciodata acolo, si de atunci nu m-a mai asteptat nimeni sa cobor, si nu a mai alergat nimeni pe scari gafaind sa ma intreaca, si nu am mai avut pe cine sa las inaintea mea desi eram mai rapida, doar ca sa se simta invingatoare.... Stiu, e copilaresc dar privind zgarieturile ramase de atunci pe usa si rememorand fiecare intamplare cu ea imi dau seama ca am gresit mai devreme can am scris "eram copil " pentru ca in sufletul meu am ramas inca un copil si imi doresc ca asa sa fie si de aici inainte....

Azi am pierdut un prieten....

"Azi am pierdut un prieten" nu stiu de ce dar in ultimul timp am citit sau auzit sintagma asta peste tot. Am vazut-o atat de des incat am inceput sa ma intristez, sa ma ingrijorez si chiar sa urasc sintagma aceasta! E trist ca oamenii incep sa-si piarda prietenii, e ingrijorator sa nu mai ai prieteni.... Ai pierdut un prieten? Cum poti sa pierzi pur si simplu un prieten? Nu. Poti sa pierzi un creion, o carte, autobuzul dar in niciun caz un prieten! Cum sa spui atat de simplu "am pierdut un prieten" si sa mai adaugi si un "azi"? Dar ei se pierd intr-o singura zi? suna de parca ai bate din palme si ar disparea sau s-ar rataci intr-o clipa de neatentie! Am concluzionat. Nu poti pierde pur si simplu un prieten, nu azi, ei se pierd in timp... parcurgi un intreg drum pana sa-i pierzi si poate chiar si atunci ii regasesti.
Totusi, daca as fi cel care a scris sintagma de mai sus as face urmatorul plan:
Azi: 1. O sa-mi fac un prieten (si nu orice fel de prieten ci unul foarte bun)
2. O sa caut toti prietenii pe care i-am pierdut pana acum si cand o sa-i gasesc o sa-i pun bine sa nu se mai intample altadata
3. O sa incetez sa mai sintagme care nu imi apartin
dar bne ca nu sunt.....:)

Ma intreb ce s-ar intampla maine daca as decide azi sa nu mai fiu ce am fost ieri. Daca pur si simplu in acest moment m-as hotari sa fiu alta persoana decat sunt acum sau decat am fost vreodata. Exact ca in filmele americcane cand eroina/eroul decide sa se schimbe radical cat ai pocni din degete fara cel mai mic efort. Am 16 ani si chiar mai mult si recunosc, nu cu rusine, ci cu simplitate ca inca nu stiu cine sunt cu adevarat. M-as putea descrie in 3 cuvinte, in 10, intr-o pagina, in doua dar mi-ar lua o viata intreaga sa spun totul despre mine. Sunt o persoana complexa ... dar nu toti suntem? Produsul schimbarilor care ne vaneaza din umbra, produsul unei intamplari ... as fi zis al destinului dar nici macar nu stiu daca cred cu adevarat in el. M-am saturat de sintagma "cred ca omul isi face singur destinul"(pai daca si-l face singur nu se mai numeste destin ci vointa- parere personala) si m-am obijnuit sa spun ca exista destin dupa ce ni-l cream (destinul e ce a fost si ce va veni nu se stie inca) ....
Atat despre mine pentru ca oricum nu as spune tot ce este nevoie:))

M-am oprit la un stand cu carti si am rasfoit una din asa-numitele "carti in dar" frumos colorate si copertate. Nu stiu cum dar s-a deschis la o pagina cu un peisaj unde era scris cu litere de-o schioapa parca albastre "Esti ceea ce crezi" . M-a pus pe ganduri. Sunt ceea ce cred, in regula dar eu ce cred?
Care sunt acele principii pe care nu le voi incalca pentru nimic in lume? Am destule, as zice dar cum se face ca acum, cand vreau doar sa alcatuiesc o lista nu imi vine nici unul in minte? Si chiar de curand mi s-a spus ca trebuie sa ma trezesc din lumea asta a mea in care totul e bine. Nu ma intelege gresit, stiu ca realitatea nu e chiar buna, ca poate fii chiar groaznica uneori dar am invatat sa nu cred in noroc sau ghinion, pentru ca stiu ca fiecare nenorocire aduce ceva bun, sa cred ca maine va fi soare, sa vad ceva frumos in orice situatie.
Am scris "sa cred"? Ei bine daca ne luam dupa citat asta sunt, ceea ce cred. Ma voi multumi cu acest raspuns , voi cauta cat mai multe lucruri in care sa cred pentru a deveni ceea ce voi fi. O sa te dezamagesc, "acel cineva" spunandu-ti ca eu nu vreau sa ma trezesc. Pentru ca daca m-as trezi nu as mai crede si, implicit nu as mai fi eu. Cred in iubire si vreau sa fiu iubita, cred in frumos si il voi gasi in fiecare secunda, cred in vis si daca e nevoie voi visa mereu si in ultimul rand cred in mine! Lasa-ma sa cred in toate acestea doar ca sa stiu ca ma regasesc undeva.... poate persoanele ca mine nu au nevoie de ceas desteptator... pentru ca vor refuza chiar si atunci sa se trezeasca....

Pe un peron...

Mi s-a spus ca e romantic sa privesti trenurile cum vin, cum pleaca, cum se duc sau aduc, cum trec nepasatoare prin fata ta... Mi-a placut atat de mult tonul pe care mi s-a spus incat am incercat si am auzit atatea ganduri la un loc cum nu am mai auzit nicio data. M-a marcat in mod special o imagine parca rupta dintr-un film englezesc in care ea pleaca si el ramane intristat pe peron si ea ii face cu mana cand usa nu s-a inchis inca iar el ii raspunde cu un suras cald... Ma intreb pentru cat timp a plecat, unde, cand se va intoarce sau daca vor mai fi impreuna dupa aceea... Ma gandesc cat este de ciudat ca in acea secunda vietile noastre atat de diferite au interactionat, el trecand pe langa mine gandindu-se poate la iubita lui din tren sau poate la altceva, nu mi-a arcuncat nicio privire dar eu l-am privit indelung de parca mi-ar fi permis el asta. Oare era trist? m-am inrebat vazandu-i chipul...
Stiu ca e doar imaginatia mea dar uneori parca ghicesc gandurile, parca stiu dinainte ce urmeaza sa mi se spuna. Acum a fost altfel. Chipul lui mi se parea atat de inexpresiv cum nu mi s-a mai parut niciun alt chip. Nu am gicit sau daca ma gandesc mai bine nici nu am vrut sa ghicesc pentru ca uneori incertitudinea e atat de frumoasa...

Poveste de februarie...(Rosa sau dubita albastra)

Ieri m-am plimbat cu dubita prin Bucuresti. A fost frumos si parca pe tot parcursul drumului am uitat de frig(poate si datorita faptului ca aveam doua plovere pe mine si geaca:) si de oboseala ( ce vreti de atata stat in picioare mai oboseste omul). Am stat pe locul din mijloc (toata lumea stie ca dubitele au trei locuri in fata) iar Ioana conducea (nu prea se pricepe si de fiecare data ma intreb cum de si-a luat carnetul) iar Anca statea in drapta (tot ea spune ca ala e "locul mortii" si deasta ii vom fi recunoscatoare ca s-a sacrificat mai ales cu un astfel de sofer). M-a tras curenul pentru ca geamul din stanga era spart si stiu ca o sa ma doara in gat si o sa zac zile in sir in pat (ei nici chiar asa) iar pasagerul din dreapta (avea dreptate cu locul mortii) intrase de atat de multe ori in parbriz incat a trebuit sa pun o punga sa mai izolez putin (nu am gasit una transparenta si poate deasta soferului i se parea lumea asa roz) dar usile se deschideau automat ca la masinile din viitor. Nu mergea incalzirea, de doua ori am facut pana (bine poate si pentru ca ne-am luat la intrecere cu o dacie la semafor) si a trebuit sa impigem dar a fost minunat ... am oprit si la magazinul de pantofi si am devastat toate piesele cu imprimeu de leopard iar Anca si-a luat o pereche de cizme cu toc (altele nu a gasit) si nici nu o sa ma mir daca aflu ca si-a luxat piciorul sau ca a fost acuzata de prost gust ( am uitat sa va zic ca erau atat de urate incat abia te puteai uita la ele) .
Cred ca o sa-mi iau si eu o dubita ca asta e a Ioanei si la cum conduce va garantez ca nu mai rezista mult...

P.S Mai ramane sa va spun cat de mult imi plac mimii!!!:)

comentariul unui comment....

Acum ceva timp am postat "pentru prieteni" si dupa cateva zile am primit un comment care mi-a placut foarte mult, de la o prietena de-a mea asa ca m-am gandit sa-i dedic ei un intreg post cu speranta ca-l va citi cat mai curand:

Voi incepe prin a-ti multumi pentru cuvintele frumoase din comment. Nu stiu de ce dar omul mereu a fost marcat de trecerea timpului... poate pentru ca inca de la inceput ne-am temut de nestiinta iar timpul si implicit trecerea lui a insemnat si va insemna intodeauna pentru noi o poarta catre necunocutul in sine care ne-a infricosat atata timp. Zambesc pentru ca mi se pare ciudat ca trecerea timpului sa fie reprezentata de ceva ata de banal precum nisipul din clepsidra, ca ceva atat de complex sa-si gaseasca reprezentarea in ceva atat de simplu precum firele de praf ce se scurg secunda cu secunda...ma gandesc ca asa putem privi trecerea timpului fara sa ne mai fie de frica de el doar intorcand clepsidra...

Amintiri... offff... vesnicele amintiri... dar sti ce-mi amintesc eu? Cand intr-o marti am citit la romana o compunere... pe atunci abia daca ne stiam... de fapt imi amintesc cand stateam pe canapea si scriam eseul si mi-a venit in minte o sinagma frumoasa si mi-am dat seama ca ma defineste si am inserat-o in compunere fara sa-mi dau seama ca macar cineva va retine...

Ai risca sa uiti de timp? bineinteles.. atunci as risca si eu totul ca sa te ajut sa" intorci clepsidra"...